Matusalemicul personaj din comedia lui Ion Mircea intitulatã Noe care ne strãbate memoria e o femeie seamãnã izbitor cu Veturia, vãduva lui Octavian Goga, în ultimii ani ai vieþii petrecuþi la Casa memorialã de la Ciucea politicianului ºi poetului. Acolo, tânãrul poet valeryst Ion Mircea avea sã-ºi petreacã primul an dupã absolvirea Universitãþii din Cluj ca ghid. Relaþiile ghidului cu „doamna prim ministru”, cum pretindea Veturia Goga sã i se spunã chiar dupã instaurarea comunismului, trebuie sã fi fost destul de încordate dacã autorul îi poartã, dupã mai bine de trei decenii, o amintire atât de puternicã, totodatã ostilã ºi admirativã. Nu ne surprinde intrarea în teatru a lui Ion Mircea. Poetul inefabil a fost totdeauna disponibil pentru o teatralitate exprimatã prin poza hieraticã de la cenaclul Echinoxului clujean al anilor 70 unde se arãta cel mai bun actor al propriilor poeme. Are un cult manierist al artificialului, al prelucrãrii naturalului, care îl face sã treacã totul prin filtrul speculaþiei intelectuale, inclusiv propria persoanã care nu se livreazã niciodatã într-o sinceritate haoticã ºi vulgarã ci într-un drapaj enigmatic, asemenea poeziei sale. Bãtrâna O este un personaj funambulesc, cu o identitate aparte în dramaturgie, înrudit, poate, doar cu bãtrânul Giurgiuveanu al lui Cãlinescu. Dar numai într-un plan realist pe care Ion Mircea îl marcheazã, dar îl transcende. Este o bãtrânã supra-centenarã ce „se plimbã” între viaþã ºi moarte aducând la disperare pe cei din jur. „Ce-i tu, iar ai fost pe-acolo?” – o întreabã cu argaþ Elisabeta care o îngrijeºte. Este jumãtate fiinþã, jumãtate mumie. O jucãrie urâtã, cu inteligenþã intermitentã ce funcþioneazã ca arãtare, dar ºi ca viziune. Ion Mircea se apropie de parabola din Tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte pe care o revizuieºte ºi o interpreteazã ca „tinereþe fãrã viaþã ºi bãtrâneþe fãrã moarte”. Ipoteza asupra eternitãþii omului ca nefericire ºi blestem este aceeaºi.

Personajul este atât de puternic, încât piesa riscã sã se transforme în monodramã dacã autorul n-ar adãuga o amplã orchestraþie. Existã un fundal pe care Ion Mircea proiecteazã „destinul românesc”, dar reprezentãrile sale în aceastã perioadã nu sunt patetice ci zeflemiste. Însãºi stilizarea comicã a vorbirii ardeleneºti (este aici un abuz, savuros pentru unii, ininteligibil pentru alþii) exprimã intenþia unei cronici româneºti contemporane. România este vãzutã în Prolog, Interludii ºi Epilog ca un vesel penitenciar în care brutalitatea gardienilor nu ajunge sã fie violenþã propriu zisã ci rãmâne doar mitocãnie româneascã. Deþinutul maghiar 1201 (cu trimitere la celebra recomandare 1201 a Uniunii Europene) întãreºte imaginea unei cronici în care parabola existenþialã se intersecteazã cu teatrul politic într-o specie aparte de comedie gânditoare. Finalul cu „poemul lui Noe” recitat de acelaºi deþinut 1201 are o puritate pervertitã de stângãciile de limbã ale maghiarului ce submineazã sublimul enunþului. Este chiar metoda dramaturgului care, pe ample porþiuni, altereazã poezia pentru a obþine efecte de comedie metafizicã.