(De la literatură la politică şi înapoi)

Posteritatea unei cărţi este rezultatul unui proces în care mai multe variabile se asociază sinergic: remanenţa mesajului, performanţa de comunicare a textului (chiar dacă nu este sincronizată totdeauna cu momentul apariţiei lui), aria de difuzare şi numărul cititorilor, receptivitatea elitelor literare academice şi neacademice. Vor mai fi fiind şi altele, dar acestea par esenţiale pentru ca o carte să aibă o posteritate pozitivă, activă şi reală. Căci, fireşte, nu-s de luat în seamă cărţile banale a căror posteritate se reduce la prezenţa lor întîmplătoare într-o listă bibliografică.

Consumatorul obişnuit de literatură, adică cel care reprezintă elementul fertil al posterităţii, sarea pămîntului în orice lume literară dinamică şi vitală, are la dispoziţie în literatura română câţiva mari clasici din secolul al XIX-lea, un grup compact şi admirabil de prozatori, poeţi şi dramaturgi din perioada interbelică şi, cu diferite rezerve, când drepte, când minimalizatoare, câţiva, mult prea puţini, scriitori, mai ales poeţi, din ultimele şase-şapte decenii. Restul condeierilor de valoare – poeţi, prozatori, dramaturgi, critici – nu există decât pentru preocupările academice şi pentru bilanţurile din istoriile literare, dar scrierile lor nu mai sunt, cu francheţe vorbind, organisme spirituale vii, ci doar obiecte muzeale ori modeste pietre tombale. Oricum, este o onoare dacă există şi aşa pentru viitorime fiindcă majoritatea scrierilor, chiar şi a celor notabile în momentul apariţiei lor, intră într-o imensă groapă comună, în care anonimatul este complet şi doar în mod cu totul excepţional reversibil.

Dar şi posteritatea autorilor care contează se erodează de la o generaţie la alta. Portughezul Fernando Pessoa observa asta încă în secolul trecut, în Erostrate. Şi dacă în lumea literară de azi devine frecventă ideea, exprimată cu aplomb sau păstrată pudic sub tăcere – dar nu mai puţin categorică – că scriitorii clasici sunt perimaţi şi nu mai corespund spiritului timpului, ori că, de exemplu, postmodernii sunt mai puţin demodaţi decât şaizeciştii ori interbelicii, e util să ne întrebăm ce vor reţine generaţiile viitoare de cititori din generaţiile actuale de scriitori, mai tineri sau mai puţin tineri, mai consacraţi sau mai puţin consacraţi.

Probabil mai nimic. Fiindcă, mai întîi, „spiritul timpului” evoluează în zilele noastre incomparabil mai rapid decît în ultimele două secole, şi viitoarele generaţii literare – copiii şi tinerii care acum sunt încă elevi ori studenţi, precum şi urmaşii lor – vor fi şi mai grăbite să-şi trăiască prezentul decât tinerii de azi şi să-i declare obsoleţi, de-a valma, şi pe înaintaşii lor de demult şi pe cei de azi – optzecişti, nouăzecişti ori douămiişti.

Dar nu e doar asta.

În prezent şi, probabil, şi în viitor, cel mai important dintre factorii care determină insidios şi pe diferite căi, în mod negativ, evoluţia literaturii române este exiguitatea masei de cititori.

România se află pe ultimul loc în Europa şi la mare distanţă de celelalte ţări în privinţa procentajului de cititori activi. În 2011, numai 29,6% dintre românii între 25 şi 64 de ani citeau măcar o carte pe an. În faţa României, se aflau atunci – probabil şi acum – Portugalia, Bulgaria şi Grecia, toate cu peste 40 % de cititori activi, iar în frunte, Norvegia cu 90 % . Media europeană se stabilea la 68 %.

Şi nu există semne că ar fi fost vorba de o situaţie pasageră.

Cifrele, extrase dintr-o cercetare a FEP (Federation of European Publishers) din 2014 şi reluate şi de Gabriel Liiceanu într-o scrisoare deschisă, publicată în 2017 în Revista 22, sunt descurajante din mai multe puncte de vedere. Dar, dând deocamdată la o parte viaţa literară şi piaţa cărţii, se naşte întrebarea dacă ele nu explică mult – şi poate chiar totul – din eşafodajul politic şi administrativ de improvizaţie, incompetenţă, rea credinţă, inerţie, corupţie, şmecherie joasă, incultură ridicolă etc. care, toate la un loc şi separate, fiecare în parte, dăunează drastic imaginii României în lume. Degeaba facem noi între noi, acasă ori în disapora, ca să ne comparăm avantajos cu culturile gazdă, inventare triumfale, mândrindu-ne cu minţile strălucite şi ilustre pe care le-a produs poporul român. Căci ele nu sunt reprezentative pentru o societate luminată şi activă, ci doar pentru un potenţial de talent, creativitate şi inteligenţă pe care, de cele mai multe ori, această societate îl ignoră, îl denigrează ori îl risipeşte din placiditate şi mărginire spirituală.

Ne aflăm într-un cerc vicios. Lipsa generală de cultură esenţială, placiditatea, mărginirea, stupiditatea etc. pot fi combătute, marginalizate şi, în cele din urmă diminuate prin demersuri educaţionale şi acţiuni concertate ale elitelor culturale, bine susţinute şi administrate de o clasă politică deschisă la minte, clarvăzătoare şi responsabilă. Dar cum să apară o asemenea clasă politică? Evident, prin vot democratic Or ce fel de clasă politică poate fi adusă pe scenă de un electorat în majoritate extrem de ignar, uşor de manipulat, cu tare de caracter şi de comportament perpetuate de incultură şi de lipsă de spirit civic? Şi pentru care competenţa, buna credinţă, onestitatea, deschiderea, discernământul şi tactul, loialitatea şi consecvenţa faţă de valorile şi principiile enunţate de formă, ca „să fim în rândul lumii”, nu reprezintă criterii obligatorii ale unui model social pozitiv?

O clasă politică pe potriva lui. Sau, şi mai rău, care-i accentuează tarele, fiindcă intră în funcţie selecţia inversă care – consecinţă a lipsei de spirit critic – operează cel mai eficace în societăţile ostile sau indiferente faţă de cultura scrisă.

Există oare o explicaţie raţională pentru această complacere a majorităţii societăţii româneşti în opacitatea faţă de cultura scrisă?

Cei mai mulţi dintre românii necititori motivează că nu citesc din lipsă de timp. Aşa să fie oare?

La începutul secolului trecut, criticul francez Émile Faguet publica o carte, L’art de lire, în care deplângea diminuarea tot mai vizibilă a timpului consacrat lecturii de francezi. El era alarmat de faptul că puţini dintre compatrioţii săi citeau mai mult de douăzeci de pagini pe zi.

Dar ce-ar fi dacă necititorii români de azi ar citi, cu toţii sau cei mai mulţi dintre ei, aceste douăzeci de pagini pe zi? Lectura a douăzeci de pagini, chiar dacă e făcută lent, cere un efort cam de circa o oră. O oră care poate fi împărţită, pe durata unei zile, în unităţi de sferturi sau de jumătăţi, după cum ne permit numeroasele noastre ocupaţii minunate şi extrem de interesante.

Dar putem renunţa, ca obiectiv de atins, la jumătate din ele anticipând apariţia intempestivă a unor motive de „necitire” care ne scapă de sub control.

Unde s-ar afla societatea românească, şi România în ansamblu, dacă majoritatea populaţiei ar citi anual zece-douăsprezece cărţi, adică măcar zece pagini pe zi?

Cu siguranţă, după un număr de ani, ar avea alt tip de politicieni, altfel de oameni de afaceri, alt gen de funcţionari, alţi specialişti şi creatori în diferite domenii, inclusiv în cele artistice, de altă anvergură.

Pe scurt, ar apărea o altă lume. Mai civilizată, mai performantă, mai fiabilă, mai cultivată, mai modestă. Dar, în acelaşi timp, cu motive întemeiate să fie mai mândră de ea însăşi, de identitatea ei frumoasă şi inteligentă, în rând cu celelalte lumi naţionale cu care ne comparăm dezavantajos.

Unde ne sunt cititorii?

*

E foarte posibil ca aceia cărora li s-ar putea adresa aceste rânduri „utopice” , cititorii-necititori ori simplii politicieni, să nu le citească niciodată. Este, din păcate, în logica lucrurilor să fie aşa.