Dezinvolt şi lipsit de inhibiţii, Corto Maltese, eroul de bandă desenată al lui Hugo Pratt, aterizează aproape întotdeauna în locuri pe care dă impresia că le-a mai vizitat cândva. Noi sunt doar personajele secundare, apărute aproape la întâmplare într-un decor existând parcă de când lumea. De regulă, nu marinarul caută aventura, ci aceasta năvăleşte peste el. Imaginea-standard nu e — aşa cum s-a văzut — aceea a unui luptător dornic să-şi înfrunte inamicii. Corto Maltese pare mai degrabă un ins contemplativ, fericit să savureze, la umbra unui palmier, dulceaţa ţigării de foi, a băuturii fine ori, din când în când, a unei lecturi sau chiar a frecventării sălii de bal.

Corto e în largul său pretutindeni pentru că, asemeni lui Leopold Bloom, el e Everyman, omul comun, media aritmetică a calităţilor şi defectelor „fragedei fiinţe a firii”. E o însuşire moştenită de la creatorul său, a cărui capacitate de adaptabilitate uluieşte: Hugo Pratt se simţea la fel de bine şi în jungla amazonianaă, şi în sofisticatele medii intelectuale pariziene. Proiecţie bovarică a propriului eu, Corto Maltese se dovedeşte a fi oglinda flatantă în care scriitorul a ales să ni se înfăţişeze. Legând cu uşurinţă prietenii şi stabilind relaţii apropiate, el a dezvoltat un stil de a aborda necunoscutul în care dezinvoltura şi riscul alcătuiesc un amestec seducător. Fiind în străinătate, Hugo Pratt mărturiseşte că nu trage niciodată la un hotel: „Ajung, să zicem, undeva, iau un taxi, îi promit şoferului un bacşiş gras ca să-mi găsească undeva o cameră, la o familie. În general, lucrurile merg bine. ?oferul reuşeşte să mă cazeze, sau mă invită direct la el. Astfel, eliminând anonimatul şi caracterul impersonal al hotelurilor, unde n-am cunoscut niciodată pe nimeni, am sfârşit prin a avea familii de prieteni gata să mă primească în cele patru colţuri ale lumii, şi care-mi dau prilejul să întâlnesc alte familii şi să trăiesc aşa cum se trăieşte în acea ţară. ?i în acest caz, şi procedând în felul acesta, am putut să dezvolt o altă însuşire a caracterului lui Corto Maltese, acel Corto care are mereu aerul de a cunoaşte pe toată lumea, la Rio de Janeiro, la Hong Kong, în Cornwall şi oriunde îl poartă paşii. Astfel ajung să cunosc mereu oameni extraordinari. La Bahia, de exemplu, adresa mea e la surorile Dias Dos Santos, cinci fete negre, una mai frumoasă ca alta, şi toate având puteri magice: ghicitoare formidabile, şi totodată preotese macumba. Se înţelege că atunci când ai străbătut pământul şi când ai cunoscut astfel de personaje, devine destul de uşor să cunoşti alte personaje, şi, pentru cineva care scrie sau desenează comic-strips de acţiune, să convoace imediat în povestirile sale personaje frumoase, să se joace cu psihologiile lor...” (Ongaro, 2006: 35)

Corto Maltese ilustrează, prin aceste însuşiri, latura „moderniştilor accidentali”, cam în felul în care Peter Gay vedea creaţia lui Kafka (Gay, 2008: 214). Fatalist, marinarul acceptă provocările realităţii din pur instinct al onoarei şi inevitabilităţii. El se implică doar pentru că refuzând să se alăture unora sau altora dintre beligeranţi, are sentimentul inutilităţii şi laşităţii. Corto Maltese ştie că, aşa ca într-un faimos poem al lui T. S. Eliot, sirenele „nu vor cânta pentru mine”, dar nu-şi permite să refuze invitaţia de a „valsa”, naiv şi sentimental, în ritmul dictat de lumea în care credea că e un simplu figurant, dar unde e promovat în rol de protagonist: „Shall I part my hair behind? Do I dare to eat a peach?/ I shall wear white flannel trousers, and walk upon the beach./ I have heard the mermaid singing, each to each.” Există în această perspectivă o stranie inversare de roluri: prin însuşi gestul de a accepta să intre, conformist, în rândul lumii, personajul dă încă o probă a nonconformismului său. Profunzimea eroului ni se relevă treptat, episod după episod, într-o dezlegare spectaculoasă a nodurilor care ţineau strâns împreunate contradicţiile unei creaţii care doreşte, mai presus, de orice, să comunice.

Aceste consideraţii susţin şi subminează, totodată, una din însuşirile care i-au fost atribuite (din punct de vedere moral, psihologic, ideologic ori social): ambiguitatea. E un atribut care nu limitează şi decredibilizează, ci asigură expansiunea câmpului expresivităţii. Deşi Hugo Pratt l-a imaginat pe Corto Maltese într-un moment istoric anume, trăsăturile sale comportamentale şi acţiunea sa practică au acoperit o arie amplă de situaţii şi concepţii. Frământările ideologice ale deceniului al şaptelea al secolului trecut şi-au lăsat, fireşte, amprenta: „Cu un an înaintea crizei din 1968, am creat un personaj libertarian angajat în căutarea unei noi virginităţi politice. Corto Maltese corespundea sensibilităţii tinerilor din acea epocă” (Pratt, 1990). Însă protagonistul n-a rămas cantonat în realităţile atât de generoase din punct de vedere evenimenţial ale acelor vremuri. El a navigat mereu spre alte spaţii, în virtutea capacităţii înnăscute de a se reinventa în funcţie de context.

Acest vast proiect in progress beneficiază de participarea voluntară şi conştientă a autorului. Modalitatea aleasă este a forţării sensurilor, din postura de operator existenţial: „Ambiguitatea poate fi găsită în multe lucruri, depinde de ceea ce vrei să găseşti: în felul în care se comportă Corto, şi în ceea ce am vrut să spun, pentru că dacă aş fi spus două lucruri deodată, ar fi fost un calambur: m-am servit adeseori de el, dar lucrurile nu seamănă. Dar de ce ambiguitatea? Eşti ambiguu atunci când minţi fără a reuşi să minţi pe de-a-ntregul, nelăsând, în acelaşi timp, să se vadă că minţi. Asta e ambiguitatea. Dar eu n-am nevoie să mint! Ambiguitatea ar putea fi răul şi binele care se confundă; iar atunci când cineva nu ştie dacă minte cu adevărat sau numai pe jumătate, înseamnă că nu ştie unde se află adevărul final. [...] În esenţă, dacă pot utiliza termenul de ambiguitate pentru a mai lăsa să planeze o îndoială, e pentru că pot fi cuprins eu însumi de incertitudine în legătură cu anumite lucruri, las prin urmare să se vadă această incertitudine, dar sunt întotdeauna primul care pune totul sub semnul întrebării, face noi propuneri şi le dezbate. Dar, în fond, şi l-am pus pe Corto Maltese să spună acest lucru, eu nu sunt infailibil, vreau să mă înşel fără a trebui să-mi fac un examen de conştiinţă după fiecare eroare” (Mollica, Paganelli, 2006: 65-66).

Consideraţiile acestea reprezintă mai mult decât o profesiune de credinţă: ele sunt însăşi modalitatea practică prin care se poate păstra coerenţa unui material a cărui redactare acoperă nu doar un impresionant spaţiu geografic-imaginar, ci şi mai multe decenii. Cuvintele lui Hugo Pratt sugerează existenţa unei tensiuni între el şi propria creaţie — situaţie de altfel inevitabilă, dat fiind statutul „iconic” al personajului. Succesul seriei Corto Maltese a pus o enormă presiune asupra lui Hugo Pratt, iar comentariile sale trădează adeseori o nelinişte greu de reprimat, chiar dacă tonul e la fel de jovial ca întotdeauna:

„Corto s-a bucurat de succes pentru că s-a născut la momentul potrivit, în 1967, atunci când se anunţau răsturnări, când multe lucruri se mişcau peste tot în Europa, când se pregăteau aşa-zisele zile de poimâine care poate că n-au prea cântat, dar cel puţin se petrecea ceva... Începuturile lui Corto nu pot fi disociate de evenimentele momentului din societate, de aerul vremii de dinainte de ‘68, de dorinţa de aventură a cititorilor de bandă desenată. La fiecare douăzeci de ani există fenomene revoluţionare de acest gen. Îmi aduc aminte de Italia în 1948: ţara părea pe marginea revoltei generalizate, a războiului civil. Togliatti, secretarul general al partidului comunist italian, fusese victima unui atentat, întreaga stângă a ieşit în stradă, militarii erau consemnaţi în cazărmi, poliţia, carabinierii, erau pregătiţi pentru orice situaţie, toată lumea se aştepta la o mare revoluţie. Iată ce-a urmat: Bartoli a câştigat Turul Franţei. Dintr-o dată, entuziasmul revoluţionar al italienilor s-a deplasat dinspre preluarea puterii pentru a-l aplauda pe campionul naţional de ciclism. Tricoul galben a triumfat asupra drapelului roşu!” (Michel, 2006: 75-76)

Există, fireşte, ceva carnavalesc în multe din escapadele lui Corto Maltese. Lejeritatea trecerii de la starea de contemplaţie „pleziristă” la acţiunea intempestivă, de la hamac la mânuirea armei indică nu doar o disponibilitate ieşită din comun, ci şi o plăcere de a întruchipa eroi din panoplia tradiţională a romanului romantic-realist-sentimental: visătorul, aventurierul, anarhistul, cinicul, întreprinzătorul, exploratorul, politicianul, războinicul şi răzbunătorul. Aceste ipostaze nu păreau însă prea seducătoare pentru editorii comunişti ai editurii Vaillant, de vreme ce, după douăzeci şi unu de episoade, au decis suprimarea seriei. Nonconformismul lui Hugo Pratt se dovedeşte, ulterior, destul de ponderat, de vreme ce încearcă să-şi plaseze eroul în main-stream-ul lipsit de contondenţă al polemicilor acute. A posteriori, Pratt lipeşte pe fruntea personajului etichete prin care încearcă să-l aducă în zona acceptabilităţii morale:

„Ironic, da, dar nu cinic, asta nu cred. Mai degrabă Corto încearcă să nu se angajeze în mod deliberat într-o tabără sau alta, însă non-intervenţia lui are limite, atunci când, într-o împrejurare istorică sau alta, libertatea e primejduită. Sentimentele sale antifasciste nu sunt contestabile, asemeni angajamentului alături de Republicanii irlandezi în 1917, nici respectul său pentru anumite popoare colonizate, şi, uneori, ajutorul pe care li-l aduce. Dacă vreţi, se poate spune că Corto Maltese traversează istoria cu o anume nonşalanţă, dar că se află mereu de-o anumită parte, cea a libertăţii. Corto e un progresist” (Pierre, 2006: 77-78).

Lăsând deoparte sensul cu totul ideologic al cuvântului „progresist” (o vocabulă ce nu spune absolut nimic, ea fiind unul din acele noms de guerre ale conformismului ideologic stângist), rezultă un portret demn de construcţiile suprarealiste care făceau ravagii tocmai în vremea în care eroul străbătea, în căutarea comorilor şi-a aventurii, mările şi oceanele planetei. Dar aceasta este o construcţie post-factum, o încercare a autorului de a maximaliza impactul — nu în cele din urmă comercial — al creaţiei sale. Antifascist, republican, stângist, progresist, nonşalant — iată descrieri ale lui Corto Maltese care nu se motivează nici a posteriori, darmite în evoluţia cronologică a peripeţiilor sale. Dar aceste etichete sunt coduri de recunoaştere prin care intelectualitatea europeană îşi consolidează propria mitologie.

Nu e de mirare, în aceste condiţii, că, aşa cum afirmă Michel Pierre într-o conversaţie cu Hugo Pratt, bravadele marinarului cu cercel în ureche, au fost „biblia anumitor revoluţionari.” Sesizând primejdia de a vedea numele autorului asociat cu cel al unor mişcări „generoase”, dar îndătătul cărora se iţeşte gheara nemiloasă a lăcomiei şi violenţei, el pune lucrurile la punct: „...acum câţiva ani, după independenţa Angolei, am fost invitat la Luanda de Neto şi de tovarăşii săi din MPLA. M-au invitat pentru că avuseseră ocazia, în perioada când erau în maquis, să citească aventurile lui Corto Maltese publicate în acea vreme în Pif, apoi în L’Humanité, ziar care le parvenea prin intermediar din Algeria. Îl apreciau ca erou progresist. Şi le plăcea îndeosebi Cush, prietenul etiopian al lui Corto, care era pentru ei un fel de reprezentant african al luptei pentru libertate şi independenţă” (Pierre, 2006: 78). Tardiva ideologizare, petrecută cu aportul decisiv al autorului, nu poate totuşi nărui un edificiu născut, parcă, de la sine. O lectură atentă ar putea chiar să dovedească o puternică, durabilă construcţie născută împotriva proiectului ideologic al lui Hugo Pratt. Expresivitatea involuntară sporeşte misterul unei creaţii pe care acesta doreşte parcă s-o diminueze, legând-o mai degrabă de propriile avataruri (nu fără argumente: viaţa lui Hugo Pratt a fost cu adevărat ieşită din comun!) decât de marile mize literare.

Originalitatea personajului provine, mai presus de orice, din postura de variantă în cadrul unei invariante. Corto Maltese nu e copia târzie a unui anumit tip literar, un d’aprčs ironic ori parodic. El ni se înfăţişează ca o modalitate actuală a unei formule clasicizate. În ciuda alunecărilor în oniric, magic sau ocult, discursul nu părăseşte decât arareori limitele realităţii (aceea convenţională a discursului cultural mimetic). Corto Maltese e credibil tocmai pentru că evoluează acum într-o lume de atunci. Încercările lui Hugo Pratt de a-i stabili o genealogie prestigioasă sunt, din acest punct de vedere, inutile. Procesul de înnobilare e superfluu, de vreme ce formula norocoasă nu e legată de intensa pregnanţă estetică, ci de invocarea unei tradiţii — de altfel discutabilă:

„Corto Maltese se înscrie şi într-o anumită tradiţie romanescă, aceea a lui Conrad, London, Stevenson, Curwood. Când eram tânăr, am ales această lume anglo-saxonă mai degrabă decât să mă îmbib cu scriitorii francezi, poate ca reacţie contra burgheziei italiene, care îi admira prea mult. Trebuie să-ţi imaginezi de asemenea ce ofereau spre lectură scriitori fascişti în anii treizeci. Era o literatură provincială, respingătoare şi de propagandă, care nu avea nimic stimulativ. Plăcerea de a citi o resimţeai alături de marii romancieri de aventuri englezi ori americani, cu filmele de la Hollywood şi banda desenată” (Pierre, 2006: 86). Autolimitarea lui Hugo Pratt presupune, desigur, un protocol al modestiei. Dar nu numai atât: e încă o dovadă că niciun autor nu e pe deplin stăpân pe creaţia sa.

În „interviul imaginar” cu Corto Maltese, Claudio Moliterni se străduieşte să-i impună personajului gusturile autorului. Lipseşte din listă doar James Oliver Curwood, autorul de mare succes din anii ’20. Omisiunea nu e întâmplătoare: povestirile şi romanele lui Curwood (transpuse în aproape douăzeci de filme) sunt plasate în nordul Statelor Unite, în împărăţia ursului Grizzly. Scrierile lui Curwood — însăilări naive, idealizante, centrate pe confruntarea dintre om şi natură şi conţinând, adeseori, şi o linie narativă lacrimogen-sentimentală — sunt lecturi ideale pentru orice adolescent care visează la farmecul misterios al depărtărilor. Dar — cel puţin în saga lui Corto Maltese — există doar firave ecouri ale acestei literaturi aluvionare, avansând de la o întâmplare dramatică la alta — şi, în esenţă, nu foarte diferită de schematismul, dogmatismul, maniheismul literaturii ideologice ale epocii fasciste şi comuniste.

Vitalismul lui Corto se poate exprima plenar doar într-un decor care conţine, în mod natural, atributele exotismului. E o exagerare să vedem în el un fel de urs grizzly rătăcind prin mările Sudului, dar e limpede că postúrile în care ne este înfăţişat reprezintă contribuţii la o dialectică a individualismului şi a singurătăţii. Există puţine momente în care eroul este cu adevărat singur. Evadările solitare au loc mai ales în vis ori, ca în Mu, în străfundurile oceanului. Cu toate acestea, marca principală a comportamentului său o constituie individualismul. Nu egoismul, nu meschinăria, nu cinismul ori dispreţul faţă de ceilalţi, ci fermitatea în a-şi apăra secretele. Secretele sale sunt atât de bine ascunse, încât nici nu le poţi bănui măcar existenţa. Ele nu ţin de un concreteţe, ci de transparenţa înşelătoare, de sugestia că în spatele gesturilor personajelor s-ar desfăşura un protocol existenţial mult mai complicat.

Când e vorba de secretele hărţilor care conduc la comori, de semne ori texte legate de întâmplări şi situaţii misterioase, Corto le împărtăşeşte fără nicio ezitare. Misterul său pare să atârne de altceva, de propria sa profunzime şi de o nepotrivită aşezare în raport cu aspiraţiile — mai degrabă nemărturisite decât mărturisite. Străbătând pământul, el pare să se afle în căutarea a ceva ce e dincolo de însuşi actul căutării: o umbră, o stare, un semn. Ca întrupare a unui concept evanescent, el ilustrează, prin acest comportament simultan retractil şi agresiv, în care afirmaţia şi acţiunea sunt imediat anulate de negaţie şi repaus, unul din postulatele lui Borges: „Estetica e iminenţa unei revelaţii ce nu se mai produce”. De aici provine misterul personajului — mister de care Hugo Pratt pare să nu fi fost pe deplin conştient. Sau, în orice caz, nu de la început.

Autorul a dorit să construiască un vehicul de succes, un instrument prin intermediul căruia să-şi satisfacă nevoia de visare, potenţând un bovarism á l’envers, născut din atât de corect conceptualizata „dorinţă de a fi inutil”. Pentru Hugo Pratt — şi, implicit, pentru Corto Maltese, universul e doar fărâmiţarea şi plasarea pe coordonate geografice inadecvate a unei Veneţii primordiale. Eroul este, încă şi încă o dată, un Ulise ars de amintirea Ithacăi al cărei farmec îl percepe doar odată cu vastitatea distanţei care-l desparte de ea. Explicit, autorul mărturiseşte că dacă n-ar fi existat acel oraş, n-ar fi existat nici odiseea lui Corto Maltese: „Există o Veneţia, o Veneţie puţin comică, puţin tragică, puţin vrăjită, Veneţia ghettourilor, a măştilor, a kabbalei şi a cărţilor de tarot, a micilor pieţe de perle, iar [îndărătul ei] e Africa, America, Spania; legendele irlandeze şi tangourile Buenos Aires-ului, practicile vaudou din Haiti şi macumba braziliană, toate locurile în care am trăit...” (Ongaro, 2006: 18).

Tentaţia autobiografică e irezistibilă pentru aproape orice autor. Chiar dacă formula adoptată de Hugo Pratt nu încurajează, de regulă, incursiunile în intimitatea scriitorului, circumstanţele excepţionale în care s-a derulat existenţa lui Hugo Pratt reprezintă un fel de invitaţie perpetuă la rememorare. Întrebat de ce apelează atât de frecvent la evenimente istorice, de ce întâmplările reale sunt folosite ca decor pentru a istorisi capitole din existenţa, totuşi, fictivă, a lui Corto Maltese, Pratt explică:

„Poate pentru că am venit pe lume la Veneţia [de fapt, la Rimini, n. m., M.M.] , în 1927, şi că, trebuie să recunoaşteţi, acest oraş e cât se poate de potrivit ca să înveţi istorie... M-am născut în epoca în care începea gloria lui Mussolini: ca ideologie, eram servit pe tavă. Bunicul meu maternal a fost, de altfel, unul dintre fondatorii Fasciilor veneţiene. [...] Veneţia, dar mai ales familia [mi-au dat gustul istoriei]. În realitate, nu puteam să scap de istorie din cauza familiei, a originilor mele cosmopolite. Pratt este un nume britanic. Strămoşii mei erau originari din Cornwall. Bunicul meu a venit în Italia şi s-a însurat cu o veneţiancă de origine turco-evreiască. Fiul lor, tatăl meu, s-a însurat, la rândul lui, cu descendenta unei vechi familii care avea rădăcini hispano-evreieşti. De unde şi interesul meu pentru legendele celtice, mistica iudaică şi misterele Veneţiei... ” (Pierre, 2006: 85-86).

Toate acestea vor trece, fără a fi măcar filtrate, în „biografia” spiritual-intelectuală a lui Corto Maltese. Veneţia funcţionează, în absolut, ca un centru vital, pulsând în ritmul acelui spaţiu magic, oriunde s-ar fi aflat eroul. Viaţa lui Corto Maltese e prezentată, inevitabil, lacunar. Dar neajunsurile sunt pe deplin compensate de dominanta lagunară presimţită în fiecare cuvânt şi imagine a palpitantei sale saga. Atracţia aproape morbidă faţă de Serenissima trebuie să aibă, fireşte, şi o explicaţie de natură psihanalitică. Numai că nu toate profeţiile mortuare se împlinesc, după cum nu se împlinesc nici cele privind naşterea. Există, de fapt, ceva profund ironic, dacă nu chiar sardonic, în aceste consideraţii: în fond, Corto Maltese nu va muri la Veneţia, după cum Hugo Pratt, aşa cum ştim prea bine, nu s-a născut acolo.

_______________

Gay, Peter 2008. Modernism. The Lure of Heresy from Baudelaire to Beckett and Beyond. New York, London: W.W. Norton & Company.

Mollica, Vincenzo, Mauro Paganelli 2006. „L’Auteur et la Bande dessinée” (apărut iniţial în Editori del Grifo, octombrie 1980), în Pratt, 2006.

Ongaro, Alberto 2006. „Une soirée avec Pratt. L’Orson Welles de la bande dessineé.” (apărut iniţial

în L’Europeo, octombrie 1973), în Pratt, 2006.

Pierre, Michel 2006. „Je ne suis pas jaloux de Corto Maltese. D’ailleurs, je peux le faire disparaître” (apărut iniţial în revista Lire, decembrie, 1981), în Pratt, 2006.

Pratt, Hugo, Dominique Petitfaux 1990. De l’autre côté de Corto, Bruxelles: Casterman.

Pratt, Hugo 2006. Corto Maltese. Littérature dessinée. Sous la direction de Vincenzo Mollica et

Patrizia Zanotti. Bruxelles: Casterman.

(Fragment din volumul Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător, în pregătire la Editura Polirom.)