Poeme
de Mircea Stâncel
dreptul de proprietate
voi ştiţi că de la naştere port în mine briceagul alb,
o serie întreagă de unelte care spintecă,
(şi spintecară, zice-se);
însă muşchii mei nu pot apăra toată demnitatea uliţelor,
şi libertatea mea toată moralitatea capelei;
actul de proprietate mi-e tipărit direct pe piele,
după cum vedeţi (dacă timpul adevărat vă permite),
peste luminoasele umbre ale morţii,
literele astea ascunse îmi protejează proprietatea,
multe toamne după
proprietatea asta este legată luminos
de o proprietate anterioară,
dimensiunile ei sunt luate din dealuri/văi precise,
pe care eu am umblat şi iubit,
(iar tu mi-ai înfipt pumnalul în sânge să-mi iei locul);
nu le poţi inventa acum, nu ai niciun drept;
emoţiile tale, însă, vin din excrementele indiferenţei;
nu au nimic cu punerea mea în posesie,
cei fără proprietate pot spune orice, în anotimpuri tulburate,
în ceţuri metafizice;
cuvintele goale sunt făcute pentru tine
sunetele neclare îţi stau în guşă;
când voi obosi şi voi fi singur (se poate oricând întâmpla asta),
mai am puterea de a ejacula, ca o formă a cesiunii, desigur;
pentru că obsesia mea este posesiunea,
pe ea poţi să te sprijini când tremuri;
sângele meu nu mai rătăceşte ca pe străzile cenuşii,
sângele meu are sex şi culoarea lui nu mai poate fi folosită
în scopurile unei mulţimi indecise,
care mănâncă de vomită după masele ceremonioase;
deseori, în nopţile uscate ale anului, când acestea nasc încăierări,
desfac briceagul alb
şi-mi salvez încă o dată proprietatea;
sunt singur
trebuie să facem un armistiţiu, am zis
sunt, totuşi, singurul bărbat de pe uliţa verde,
şi toate aromele sunt proaspete în această dimineaţă
şi simţurile se roagă, fac mătănii în primele pagini ale zilei;
ştiu ele ce fac!
voi deschide din nou iazul cu clorofilă, în care mă scăldam altădată;
am ajuns la concluzia că pietrele pe care calc,
pe uliţa mea imaginară,
sunt cei mai demni soldaţi,
în miezul lor s-a închis umbra franjurată a acestor locuitori;
trebuie, totuşi, să facem un armistiţiu, ai vocea aprinsă, am zis;
scriu după cum îmi vorbesc zilele de la noi;
unele sunt mai bogate, iar eu îmi răstorn datoriile prin cameră;
în cele care plouă ies afară să mă usuc puţin;
aceasta este uliţa pavată cu pietre;
în care timpul a adormit, e un somn lung, iar visele nu mai au destinaţie;
- îţi ies în cale cu plinul, lasă-mă să-ţi aprind focul, domnişorule,
sezonul acesta este deschis, sângele meu a făcut toate eforturile,
servii mei sunt zilierii, ei spală feţele murdare ale serilor,
hai să punem de un concert în livada cu vişini;
aş vrea să-mi pot slava orele ce vin în delir;
aş vrea să-mi apăr deal/văile sângelui cu toate armele,
cu toţi soldaţii, el nu este un sânge vagabond;
să fie o lumină, oarecum
întotdeauna mi-e teamă să zbor printr-un bloc de zece etaje,
scările nu-mi permit să văd nimic deasupra,
mă atrag prin baruri, spitale, tribunale şi puşcării,
şi simt cum mă golesc de lucrurile bune de altădată,
toate scrise pe pielea de miel a templului,
eu sunt un bulgăre de pământ într-un cearşaf alb
pe o pernă pufoasă şi parfumată;
pe care trebuie să scriu cu pixul: mileniul trei;
urc precum în ziua întâi, ca în preziua întâi,
să fie lumină, zic în gândul meu crud, şi lumina nu vine
dar nimeni, aproape nimeni, nu crede
că cineva mai poate să facă lumină,
în timp ce urc,
şi eu urc treptele prin infern spre lumină;
şi nu-mi explic de ce noaptea visez cum înfloresc vişinii,
carnea mea se linişteşte brusc,
ochii mei se joacă, sunt nişte iezi,
inima mea bate ritmic, ritmic, ritmic;
şi sângele ei ajunge la timp
în vârful degetelor cu care răsfoiesc cea mai recentă carte;
am crezut că lucrurile simple din curtea bunicilor mei sunt eterne,
din pricina asta nu m-am grăbit să le schimb niciodată
şi ele au rămas şi acum neschimbate,
sunt legate de cimitir cu un brandenburg invizibil,
şi dumnezeu îşi face rozariul cu ele;
insomnii verzi
casa mea de la ţară se simte mult mai bine
când dorm acolo în burta ei,
se făleşte că e grea cu mine, că sunt neastâmpărt, mă mişc mereu,
- desigur, e băiat, spune lumea;
sângele meu o încălzeşte şi, în sfârşit, aţipeşte şi ea
pentru o vreme, după atâtea ani de insomnii;
pentru că ea a inventat insomniile albastre;
insomniile verzi, ca iedera, de pe faţa ei;
insomniile negre;
cu mine în burta ei îi dispare teama, se linişteşte, pulsul îi scade,
şi toate visele negre se risipesc,
nu mai trebuie să închidă poarta, cu cheia aia ruginită;
vorbeşte mereu şi cântă, a-ntors filele Cărţii de mii de ori,
prin ochelarii ei cu dioptrii se uită în miracol;
dimineaţa zâmbeşte-n ascuns când mă vede,
spălându-mă în curte la robinetul brumat;
oricâte versuri aş scrie azi, n-aş putea să-i mulţumesc
pentru toate suferinţele dulci de care mi-a vorbit;
şi ce e cu asta ?
sunt un om cu ţară, şi ce e cu asta, acum,
la sfârşit de secol ?
calc pe pământul deal/vale,
un cer deasupra şi dedesubt, şi ce e cu asta?
vorbesc o limbă, pe care nu mai vrea nimeni s-o înveţe,
căreia nimeni nu-i face curte,
nici un cavaler,
nici o prinţesă;
îi închid poarta în nas,
îi strâng degetele la uşă, îi cer dreptul de autor pentru consoane;
vântul stinge des flăcăruia asta din adâncul cărnii mele,
şi ea se aprinde greu,
după aceea,
din ce în ce mai greu;
înjurătură de sclav
am casă cu geamuri peste tot, am şi casă la ţară,
pot să pun o doină la un aparat cu zeci de mii de decibeli,
şi ce e cu asta?
mă uit la strălucirea ta, doamne, şi atât;
o mie de oameni s-au rugat înaintea mea şi degeaba,
un popor întreg aici între munţi şi ape, şi zadarnic,
fără lapte şi miere, fără miere şi lapte;
de la spinarea de sclav, la înjurătura de sclav
nu e decât o geană de copil,
numai guri ridicate la cer şi morţi, morţi cât încape;
pot să învelesc cu tricolorul toţi martirii,
pot să stropesc cu vin de jidvei, în plin jar, jertfa asta,
dar nu înţelege nimeni, nimic;
toţi înţeleg câte ceva, până la urmă;
de mii de ani aştept clipa cea repede, şi ea nu mai vine,
nu mai străluceşte;
şi ce-i dacă am o ţară de sămănători şi un codru verde,
dacă un sicriu uriaş se aude crescînd în fiecare celulă?
dincolo de zid
e totuşi o echipă care pune ideile în ordine,
dar eu nu o văd,
le coboară-n lucruri pe un caldarâm post-modern;
şi e totuşi linia de orizont care nu te minte,
iar unu plus unu fac întotdeauna doi
în limbajul nostru;
caii aleargă, sunt cai de curse şi curse de cai
pe care-i mână un bici de la spate;
şi-apoi mai e şi femeia pe care o simţi cum te iubeşte
vine lângă tine şi chiar are miros de foliculină;
şi chiar ştie să facă copii;
şi sunt totuşi nişte construcţii noi, în care poţi să visezi dacă vrei,
dar niciodată nu o să găseşti fericirea,
pentru că visul tău nu are energia de a merge până la capăt;
ah, doamne, e totuşi o echipă ce pune lucrurile în ordine
pe care eu nu o văd, nu o mai văd,
încă;
a venit ea
nu mi-a spus nimeni că într-o zi vine ea
atât de decisă, atât de neiertătoare, atât de învingătoare,
cu toate străzile fixate bine pe piept,
cu toate nopţile călcate în picioarele pure
cu degetele ei desenate de michelangelo,
cu toate aromele tipărite pe pielea ei aurie,
cum a găsit ea strada asta atât de ascunsă?
cu neruşinare a apăsat atât de precis pe clanţa uşii
a deschis gemul cu toată libertatea,
vrea desigur să o prindă seara în camera mea,
din care pleacă foşnetul unei întregi provincii,
vrea ca pielea ei să fie publicată în pielea mea;
şi aromele ei să fie cumpărate de o mie de celule,
vrea să fie vândută împărăteşte, vrea să aibă audienţă maximă;
şi niciun poliţist n-a reţinut-o la secţia de infractori,
în aparatul ei de fotografiat am figurat eu cu mult înainte,
imaginea mea este perfectă,
sunt eu,
nicio armată nu s-a pus între mine şi ea
nici un zid n-a fost ridicat de-a lungul secolelor;
dar cine ar fi putut împiedica mersul ei către mine?
|