Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme din colivia amurgului

        de Monica Grosu

Privite în ansamblu, cărţile de poezie publicate de Eleodor Dinu conturează, fără îndoială, o individualitate poetică, definită de un univers propriu, cu o retorică specifică, refuzând clişeul, preferând în schimb o raportare afectivă la prezent, Divinitate, moarte. Deşi cu un debut întârziat, Eleodor Dinu se apropie, ca paradigmă poetică, de optzecişti sau măcar de o parte dintre aceştia. Poezia sa explorează ,,metafizicul”, dacă ne exprimăm în termenii clasificării operate de Alexandru Muşina în Antologia poeziei generaţiei 80, adică acea ,,transcendenţă trăită ca eveniment real al eului, care, el, e sistemul de referinţă”. Şi sunt citaţi în acest punct poeţi precum: Nichita Danilov, Paul Grigore, Ion Mureşan, Liviu Antonesei, Ioan Moldovan, Viorel Mureşan. Cu toate acestea, poezia lui Eleodor Dinu, ca şi a altora, amintiţi sau nu aici, comportă variaţiuni şi nuanţate raportări la realitate, ceea ce amplifică tabloul liric personal, făcându-l cu atât mai complex şi mai greu încadrabil. O apropiere tot ne permitem, anume de poezia lui Aurel Pantea, optzecist la rându-i, cu care se întâlneşte în apetenţa pentru morbid, obsesia morţii, inflexiunile unui liric religios şi o sensibilitate alertă la formele cotidianului.

De la debutul editorial produs în 1993, cu volumul Linii întrerupte, şi până în prezent, poezia lui Eleodor Dinu a parcurs traseul reluat al înălţării şi căderii, al căderii în lume şi în propriul sine, al înălţării şi adâncirii experienţei spiritual-religioase şi umane în definitiv. Destinul său poetic, largo sensu, înregistrează titluri precum Fântâni în orizont (1995), Ştreangul fericirii (2008), La margine de poeţi (2010), Zări epileptice (2011) şi mai recent Colivia de amurg şi Jurnal de moarte confuză (I), ambele în 2013.

De această dată ne reţine atenţia Colivia de amurg, volum însumând patru grupaje lirice (Deocamdată, Păstrăvărie stelară, Vînătăi, Lanţ de funingine), aşezate în lumina crepusculară a gândului neîngrădit. Sunt, în genere, poeme de dimensiune medie, fără rimă, supuse conciziei, cu gust pentru metafora-simbol şi cuvântul aşezat în structuri inedite, expresive, alternative, ilustrând retorica rupturii, a disoluţiei şi autoreflexivităţii crescute. Putem vorbi în volumul de faţă de un ,,amurg labirintic”, ce rostogoleşte dantesc gândul morţii. Obsesia morţii, reiterată la nivelul întregului discurs poetic, a fost semnalată înaintea mea şi de alţi comentatori ai poeziei de faţă.

Discuţiile pot porni în situaţia dată din mai multe puncte, unul dintre ele constituindu-l chiar titlul. Astfel, dintru început, semantica celor doi termeni ,,colivie” şi ,,amurg” se întâlneşte şi se completează, în sensul în care deseori amurgul a fost considerat o clipă suspendată, o trecere, o transformare, chiar o moarte. Suspendată între cer şi pământ este şi colivia, spaţiu al claustrării şi singurătăţii, adică moarte lentă. Prin extensie, amurgul ar putea deveni o colivie a neputinţei, unde nicio taumaturgie nu mai este posibilă. Spre această interpretare ne-ar putea conduce şi forma articulată a cuvântului ,,Colivia (de amurg)”.

Într-o tentativă, mereu reluată, a înălţării, privirile poetului se lasă atrase de linia orizontului, de culoarea tot mai difuză a zărilor (stelele sunt negre, macii deopotrivă). Această optică a negrului se asociază scenariului pesimist al viitorului, marcat de incertitudini, întrebări fără răspuns şi presimţiri thanatice. Elementele de cosmografie au parte de o atenţie specială, căreia i se alătură o mai veche neîncredere în liniştea aparentă a amurgului, de parcă acesta ar însemna o iminentă închidere a cercului, din care ulterior nu se mai poate ieşi. Sfârşitul însuşi e conturat de poet ca un ,,gol ermetic”, amnezic, răvăşitor de adânc.

Nu lipsesc nici raportările la real, doar că disiparea fiinţei în neant pare să-l preocupe mai mult pe poet decât în volumele precedente. Aşadar, între cei doi poli, prezent-viitor, discursul liric operează distopii, desenând contururi de o exigenţă programatică, echivalente unui cotidian haotic, agresiv, insomniac. Decodarea formelor prezentului se realizează ironic şi critic de o conştiinţă pe cât de problematizantă, pe atât de tranşantă. Melancolia specifică orizontului crepuscular se detaşează de viziunea tradiţionalistă, îmbrăcând forme mult mai vehemente, căci privirea ţintită înspre lume din colivia suferinţei vede nuditatea, absenţa sacrului şi fragilitatea ,,amurgului”. Prezentul este diform (putem vorbi de o viziune a diformului), materia apăsătoare, imaginarul poetic dezvoltând o estetică a urâtului, iar pe acest grafic, viitorul nu se poate arăta decât sumbru, confuz, morbid, apocaliptic: ,,În timpanul viitorului/ grohăie mistreţi/ hrănindu-se/ cu comete chiuretate/ în smolniţa/ profundelor neguri.” (Măcar urdorile).

În cotidianul mult prea grăbit, cu o retorică zgomotoasă, amurgul oferă o alternativă, un abandon contemplativ, numai că, în poezia lui Eleodor Dinu, persistă o nelămurire, o nelimpezire a lucrurilor, gândurilor, stărilor, şi aceasta izvorăşte din tenebrele ,,sinelui atrofic”, pe spirala căruia nu se instalează cu niciun chip echilibrul. În abisul fiinţei, întâlnim percepţii stranii, gânduri şi idei învolburate de atâta aşteptare a unui răspuns, dar cu povara acestora se continuă ,,drumul resemnat al înveşnicirii”. Măcar o poezie s-ar cuveni citată în această situaţie: ,,Lasă-mă/ să te mîngîi/ cu priviri îngenuncheate/ în inima smereniei,/ dumnezeiesc obraz/ al nădejdii!.../ Spune-voi zeloaselor/ semne de împotrivire/ că-mi eşti sigiliu/ înveşnicitor./ Cam prea tîrziu/ divorţat de/ frumuseţile nebune,/ tînjesc să-mi fixez/ în ţîţîni sacre/ poarta neîncrederii...” După cum vedem, titlurile sunt integrate poemelor, într-un exerciţiu al deplinei concentrări.

Un alt poem are valoare testamentară: ,,Veţi locui/ în molecule/ de tăcere ţestoasă.// În gălbenuş/ de găuri sterpe.// Într-o puzderie/ de obsesii scuturate/ din barba/ zămislitorului/ Nimeni.”

Versurile lui Eleodor Dinu articulează o stare de criză a fiinţei poetice, presupunând un pastel al interiorităţii, compozit, racordat la metafizic şi religios, dar fără a omite ontologicul şi biologicul. Bineînţeles, imaginarul poetic revendică şi alte semnificaţii, noi doar am inventariat câteva trăsături, conform grilei noastre de lectură, însă având totodată în vedere elementele de noutate a viziunii.

© 2007 Revista Ramuri