Lampa lui Diogene

Din copilãria unui scriitor (de unde se poate deduce cã scriitorii, când cresc, dezvoltã un marsupiu la piept, precum cangurii, în care îşi poartã copilul din ei)

În numărul 3/ 2014 al revistei Orizont, Robert Şerban îl intervievează pe Gabriel Chifu, proaspăt sexagenar, care vorbeşte despre literatură, despre cărţile sale, despre viaţa literară, despre speranţe şi vise. Extragem însă un fragment despre amintirile din copilărie, relevante pentru destinul de scriitor:

„ – Legătura mea cu literatura sub formă primară, să spunem, adică legătura cu poveştile, datează de când mă ştiu. Uite, tatăl meu, care era avocat într-un orăşel de pe malul Dunării, mergea o dată pe lună la Craiova la nişte întruniri care se ţineau la Baroul regional. Pleca în zori cu trenul şi se întorcea în aceeaşi zi, tot cu trenul, cu ultima cursă, pe la zece seara. Eu în zilele când făcea el aceste călătorii nu adormeam niciodată, îl aşteptam totdeauna, transfigurat de emoţie. Totdeauna, la înapoiere, îmi aducea ciocolată cu lapte, nişte pacheţele care aveau desenate pe ele un pitic care vărsa laptele dintr-un vas de lemn şi, mai ales, îmi aducea cărţi, cărţi în format mare, cu ilustraţii frumos colorate, cărţi care miroseau într-un fel neasemuit, cum e de bănuit că miroase în paradis. La început, când nu ştiam să citesc, priveam fascinat pozele şi îmi închipuiam, compuneam eu povestea, după ilustraţii. Foarte repede, am învăţat să citesc ca să pot pătrunde taina acelor înscrisuri şi să-mi iau de acolo doza trebuincioasă de poveşti. La fel, nu mâncam decât cu cel puţin o poveste la schimb. Nu sufeream mâncarea pe vremea aia şi mama, ca să mă convingă să mă hrănesc, îmi spunea poveşti: aşa mă făcea să înghit şi eu, cu noduri, cîte o lingură de supă, câte o bucăţică de carne sau de pâine. Cred că nu cu mâncare-mâncare m-am hrănit în primii ani, ci, mai ales, cu poveşti, aceasta a fost adevărata mea hrană, care m-a ţinut în viaţă... Aveam şi un unchi într-un sat din Dolj, la Cioroiaşi, care şi el era «bolnav» de basme şi născociri, şi mi-era călăuză pe calea asta, scornea pentru mine tot soiul de tărăşenii fabuloase, cu care mă hrăneam la propriu. Iar de compus, de potrivit cuvintele în propoziţii alese, tot aşa, foarte repede m-am îndreptat spre îndeletnicirea asta. Am mai povestit: în clasa întâi, am luat un zece de care am fost foarte mândru. Doamna învăţătoare ne-a explicat ce e propoziţia şi ne-a cerut să dăm exemple: între formulările banale de felul Ana are pere, Marian are mere, eu am zis: Noaptea şi-a lăsat mantia înstelată peste oraşul adormit. Tot cam pe-atunci, de 8 Martie, ni s-a dat ca temă să compunem o scrisoare de dragoste către mama. A mea a fost citită în faţa clasei, iar mama a păstrat foaia aceea împăturită între lucrurile ei de preţ, până s-a stins. Am tot scris compuneri, iar la 14 ani, la un concurs literar pionieresc, am aşternut pe hârtie, ad-hoc, un fel de mini-roman de aventuri, cu o expediţie în Gobi, cred că mă luasem după un serial din revista Pif. Cu proza aceasta am luat menţiune pe ţară şi am ajuns într-o tabără la Homorod“.