ªerban Axinte și cîntecul de leagãn pentru asasinul sãu

Legat de tipologia creatorului, poetul Ioanid Romanescu avea o teorie proprie, bazată pe studiul aprofundat al păienjenişului de lumini şi umbre ce încreţesc luciul unui lac la răsăritul soarelui sau la apusul lui, precum şi al modului în care un chip uman îşi schimbă trăsăturile participînd activ sau chiar pasiv la jocul de şah. În urma unor observaţii minuţioase şi a unor calcule trigonometrice complexe, autorul Singurăţii în doi trăsese concluzia că poeţii se împart în două categorii: longobarzii şi scundobarzii. În categoria primilor, el îi includea pe Joyce, Apollinaire, Block, Borges, Kavafis, Michaux, Hlebnikov, T.S. Eliot, Rilke, Nichita Stănescu, Iaru, Liviu Antonesei, aflat atunci la început de drum, Corneliu Popel şi Mihai Leoveanu. Iar din cea de-a doua, făceau parte, printre alţii, Eminescu, Shakespeare, Labiş, Lorca, Quasimodo, Georg Trakl, Cezar Vallejo, Esenin, însuşi Romanescu şi încă vreo doi-trei poeţi ieşeni, despre identitatea cărora poetul nu vroia să se pronunţe. Conform acestei teorii, longobarzii ar avea tendinţa de-a practica o artă eterică, pe cînd ceilalţi confundă poezia cu o luptă continuă cu realitatea, modelînd-o după chipul şi asemănarea lor. Genialitatea longobarzilor, desigur, «nu putea fi negată». Totuşi, arta lor, conform teoriei lui Ioanid Romanescu, e mai fragilă. În viziunea lui, poezia semăna cu maşină de tocat carne, iar poetul cu o mitralieră sau un buldozer, care în aparenţă nu are nimic sfînt în el. Dimineaţa el iese «turtit de sub pîntecele nopţii», urcă dealul Golgotei; tatuîndu-şi pieptul cu alcool, el se «amestecă cu hainele acre ale lucrătorilor sezonieri», iar seara îşi «deşurubează craniul», pentru a-l arunca mulţimii, cu satifacţia «paraliticului aflat într-un cărucior cu rotile», care «desface focosul unei mine cu dinţii»...

Dacă ar fi să aplicăm această teorie ultimei generaţii, cea a fracturiştilor, atunci am vedea că în timp numărul longobarzilor a întrecut cu mult pe cel al liricilor scundobarzi şi că în prima categorie ar trebui să includem pe Marius Ianuş, pe Claudiu Komartin, Dan Coman, Teodor Dună, Şerban Axinte (un lungan în toată regula), iar din cea de-a doua categorie ar rămîne drept cap de serie Dimitrie Crudu, urmat «în faţă» de Constanin Acosmei (un scundobard pur sînge, mut, surd şi orb la tot ce se petrece în jur!), Elena Vlădăreanu şi în parte Dan Sociu, care slujeşte drept verigă intermediară între longobarzi şi scundobarzi... Punînd sub lupă generaţia fracturiştilor, trebuie să remarcăm că teoria lansată de Ioanid Romanescu ar necesita să fie revizuită pe alocuri, aceasta fiindcă, dacă stăm şi judecăm bine, tot ce era longobard pe vremuri a devenit acum, datorită unor mutaţii socio-culturale, scundobard. Nu e de mirare deci că, deşi încadraţi în prima categorie, fracturiştii urmează un program specific celei de-a doua, punînd pe prim plan trăirea incandescentă a propriei biografii...

După această scurtă trecere în revistă a tendinţelor privind lirica noastră tînără, vă propun să ne oprim asupra poeziei lui Şerban Axinte, un longobard a cărui fiziognomie afişată în triplă ipostază pe coperţile ultimului volum de versuri, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut tu, ne duce cu gîndul la un Maiakovski tînăr, căzut pradă unei ciudate melancolii moldave.... Ca orice longobard care se respectă, Şerban Axinte urmează un program scundobard, speficic fracturismului, paracticat avant la lettre de însuşi autorul Singurătăţii în doi. (Ajungînd aici, simt nevoia să fac în paranteză o scurtă precizare. Asocierea dintre poezia lui Ioanid Romanescu şi lirica fracturiştilor poate o să li se pară unora forţată, aceasta cu atît mai mult cu cît Ioanid Romanescu, pentru mulţi dintre reprezentanţii noii generaţii, e un necunoscut. Precizez că e vorba aici nu de influenţe, ci de potrivire de temperament şi de o anumită ciclicitate pe care o urmează viaţa noastră literară. De ce oare poeţii noului val nu sînt influenţaţi de poezia lui Emil Brumaru, faţă de care mulţi dintre ei au un adevărat cult, ci sînt apropiaţi de Ioanid Romanescu n-aş putea să vă spun. Poate că e vorba de revoltă, poate de restructurare a limbajului. De renunţarea la metafora plină de fluturi şi impactul la real...). Să-l ascultăm însă pe Şerban Axinte: «gata, azi spun o rugăciune,/ fac o piruetă/ mă dau pe gheaţă,/.../ îmi pîrlesc sprîncenele cu bricheta/ desenez un elefant pe o frunză/ .../ îmi dau singur foc la valiză/.../ gata, frate, gata,/ lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut tu...». Abuzul de contingent, de banalitate, prin comasare creează sentimentul de insecuritate, de agresivitate, care vine atît din interiorul lucrurilor, cît şi din transcendent. Discursul liric al lui Şerban Axinte este alcătuit printr-o măiastră împltetire a două voci. Una se adresează terestrului, cealaltă accede spre elementul transcendental. Însuşi titlul volumului se referă atît la autor, cît şi la divinitate... În interiorul lui descoperim atît dezămăgire, cît şi împăcare şi revoltă: lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, prin urmare nu mai e nimic de făcut! Există totuşi «tubul», care îţi permite accesul spre o altă existenţă... Mai tensionată, prin accesarea căreia banalitatea cea de toate zilele se transformă în apocalipsă... În concepţia lui Şerban Axinte, tubul e asemenea monstrului biblic, în pîntecul căruia se află întreaga creaţie. Accesul în «tub» e posibil prin exacerbarea trăirii; e suficient un pumn de pastile pentru ca să pătrunzi în «labirinturile lui». Aici îndoiala se transformă în certitudine. Halucinaţia în realitate. Dezamăgirea, trăită apoteotic, se transformă în bucurie, iar împăcarea şi revolta sînt aduse la acelaşi numitor. Interiorul lucrurilor devine totuna cu exteriorul lor, eul se lăţeşte şi se micşorează, odată cu universul din jur. Înlăuntrul tubului, poetul e bîntuit de imagini ce te trimit cu gîndul la Chagall: «eu să visez că-l pot ridica pe Dumnezeu deasupra capului/ tu să-ţi închipui că mă poţi ţine de mînă...// priveşte atent această burtă de peşte/ ghiceşte în ea/ precum în cafeaua de dimineaţă...». Pe fundul ei vei vedea, sugerează poetul, oraşele şi satele «arzînd ca nişte ţigări». Pentru cel aflat în interiorul tubului (leviathanului) nu există mistere, nici oprelişti. Şchiopătînd «prin verigile legate din iarbă», el vede «scutecele noii planete» cum se nasc din pîntecele «păros, fluid arid» bîntuit de cifre reci şi gene umede» ale noii lumi, declarîndu-se a fi «criminalul» şi mîntuitorul ei: «eu sînt criminalul, iată, mărturisesc acum/ ştiu foarte bine cînd şi cum veţi muri/ dar păstrez detaliile pentru mai tîrziu...». Într-o altă poezie, autobiografică, închinată «frumoasei Magda» şi fiului său, Ştefan, poetul devine la rîndul său victimă unui gingaş şi sadic călău: «îi dau asasinului meu un pahar de lapte praf/ îi proptesc o suzetă în gură/.../aştept să distragă altcineva atenţia/ ca să mă pot furişa în urna plină cu cenuşă...». Gestul poetului are conotaţia unui ritual iniţiatic, prin care lumea noilor născuţi primeşte binecuvîntarea morţilor: «spre sfîrşitul nopţii ies din ascunzătoare/ mă spăl/ de pe trupul meu se prelinge acum/ o apă la fel de neagră/ precum pielea tututor pruncilor abia născuţi...».

Închei subscriind la cele afirmate de criticul Doris Mironescu în prefaţa volumului Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut: ce mai, Şerban Axinte este poet, poet în toată puterea cuvîntului...