Unii nu acordă poeziei nici o şansă, alţii însă sînt ceva mai optimişti, iar alţii, ce-i drept, foarte puţini, se arată de-a dreptul entuziaşti, afirmînd, printre altele, că lumea neputînd renunţa la partea ei spirituală, se va întoarce de la ştiinţă la metaforă, iar poetul, ca în perioada tribală, va juca un dublu rol, de mag şi de terapeut al tarelor spiritului. În acest sens, marii şi micii bolnavi cronici sau mai puţin cronici vor fi aduşi în nişte saloane speciale, instalaţi în paturi suprapuse şi conexaţi la un poet sau altul, pentru a fi vindecaţi de diferite boli, în prezent incurabile.

Eminescu va vindeca, de pildă, melancolia, nostalgia, ipohondria, gigantismul şi ciudata boală SIDA.

Esenin — singurătatea, paranoia, parafrenia, tuberculoza, stenoza mitrală, ramolismentul intelectual, paralizia progresivă, bîlbîiala ideologică şi cancerul pulmonar. Poe — teama, frigurile galbene, alcoolismul, ciuma, lepra uscată şi lepra umedă şi toate bolile cerebrale. Bacovia — isteria, schizofrenia, ulcerul gastric şi ulcerul duodenal, epilepsia, icterul, ciroza! Baudelaire — oligofrenia socială, sifilisul, nihilismul, necrofilia, scleroza, artroza, psihoza hipotimică discordantă, tembelismul şi multe altele. Shakespeare — celelalte boli : zgîrcenia, prostia, bătrîneţea, invidia, aroganţa, senilitatea, lăcomia, lăudăroşenia, gelozia, ipocrizia, demagogia, limbuţia, pornografia, cleptomania, mitomania, servilismul, arivismul, creştinismul, fesenismul, tâmpenia crasă etc, etc.

(Ştiut fiind faptul că în general poeţii sînt şi ei nişte bolnavi cronici şi mai mult decât pe jumătate rataţi social, se înţelege că vor fi conexaţi şi ei la un sistem poetic sau altul, unii chiar la propria lor operă, pentru a fi vindecaţi definitiv si redaţi societăţii.)

Cu alte cuvinte, poezia va fi un fel de purgatoriu, unde sufletul însoţit de multe resturi de trup, cum ar fi ficat, plămîni, rinichi, stomac, cerebel, băşica udului, va poposi un timp spre a fi curăţat de toate relele lumeşti, de toate bolile, de toate viciile posibile şi imposibile, pentru a intra apoi curat în paradis.

*

Anumite lucruri nu trebuiesc gândite, altele e bine să cauţi să nu le rosteşti niciodată chiar dacă le-ai gîndit, dar mai cu seamă anumite sintagme nu trebuie aşternute pe hîrtie. Prin scriere, ele îşi pierd caracterul lor efemer şi capătă o forţă de blestem, întorcîndu-se atît împotriva celui care le-a exprimat, cît şi împotriva acelora care le citesc.

*

Literatura, ca şi natura, se primeneşte periodic. Doar Dumnezeu poate opri seva ce le străbate tulpina. Îngheţul a trecut, barbaria civilizaţiei abia începe. S-ar putea ca în această lume nouă arta să nu aibă nici o justificare. Sau poate dimpotrivă: goana după bani şi senzaţional să fie doar altă faţă a medaliei, cea văzută, o treaptă arsă a destinului uman, după care să înceapă adevărata înălţare. Cine ştie, cursul istoriei e paradoxal. În sensul celor spuse cîndva de către sfîntul Maxim Mărturisitorul, putem adăuga: cel care ştie să scruteze cu umilinţă şi pietate lucrurile, poate vedea că înăuntrul fiecărei bucăţi de materie inertă se află un sîmbure de lumină. Să salutăm, deci, arta!

*

Poetul, artistul în general, privit din perspectiva existenţială, este un fel de Robinson Crusoe exilat pe insula (o bobiţă de piper!) propriei sale arte poetice. În exilul său interior el visează să contruiască o arcă pentru a se salva de potopul iminent (singurătatea sa) şi a se întoarce într-o lume nouă, pe care s-o populeze cu imaginile şi metaforele sale. El trăieşte mereu cu credinţa că lumea poate fi salvată prin adevăr şi frumuseţe. Prin cuvînt. Prin metaforă frumos articulată ce creează, asemenea unui curcubeu, prin sunetele şi culorile ce le degajă în jur, o punte peste falia din ce în ce mai largă căscată între lumea reală şi lumea ideală.

*

Cuvintele păstrează înăuntrul lor latenţe ascunse şi, printr-o anumită aşezare, printr-o anumită ordine, intuită de poet, pot aduce binele sau răul. Ne pot aduce linişte sufletească sau ne pot nelinişti până la culmea disperării de care vorbea Cioran. Suflul care-1 inspiră pe poet — şi aici am să exemplific citând un pasaj dintr-o poezie splendidă de Whitman — vine de departe, din sufletul unor lucruri (lucrurile posedă şi ele suflet, căci dacă nu l-ar avea, n-ar putea să existe tot ce există, indiferent dacă e lucru sau fiinţă, e totuşi ceva însufleţit, există prin suflare, materia anorganică e primul neant al materiei organice) sau fiinţe pierite demult şi din care a rămas o vagă energie ce se manifestă sub forma unor unde sensibile sau sub forma unor corpusculi infimi ce impregnează aerul din jur. Poetul — un receptor hipersensibil — se „umple” de ele şi le rosteşte. Unele din aceste energii sînt malefice. Sînt energiile unor suflete nemulţumite ce au pierit mai devreme decât le-a fost sortit să piară şi nu şi-au trăit viaţa până la capăt.

De aceste forţe obscure şi care vin din spaţii diverse şi se impregnează în lucrurile cu care intrăm în contact, poetul trebuie să se ferească, deoarece ele vor căuta să-1 potenţeze şi să retrăiască prin ei existenţa netrăită. Ele însă îl vor distruge, implantîndu-i ceva din destinul lor demonic. Cu alte cuvinte, poetul nu trăieşte atît viaţa sa, cât mai cu seamă vieţile celor cu care intră în contact. Trăieşte vieţile netrăite şi neliniştile altora. Între poetul cuprins de inspiraţie şi şamanul care levitează la doi metri de pămînt în urma unor exerciţii ritualice există asemănări de structură interioară. Ambii sînt posedaţi de stări lăuntrice care rup contactul cu gravitaţia şi cu realul, amîndoi sînt bântuiţi “de acel demon lăuntric ce face legătura între eul individual şi spaţiul cosmic. „Alţii pot să laude ce le place — scrie Whitman; /Eu pe malurile iutelui Missouri, / Nu laud nimic, /Nici din aista şi nici din altceva / pînă cînd nu voi fi bine stăpînit / de duhul acestui fluviu / de parfumul preriilor din vest / şi pînă cînd nu le voi cînta din nou.” Acest „duh al fluviului”, acest zeu al locurilor trebuie să pătrundă pînă în ultima fibră a fiinţei lui, pînă la ultima celulă, pînă la ultimul atom; poetul vrea să prindă în poemul său acel ritm veşnic al locului în care se găseşte trupul său, toată istoria acelui spaţiu.

*

În fond, de ce aş putea fi acuzat? Am trăit la un mod sublim, paroxistic realitatea şi irealitatea literaturii. Sînt şi am fost mereu atras de acest neant alb (adevărată pîlnie a lui Stamate) ce se deschide în faţa mea atunci cînd mă aplec peste pagina goală şi încerc să aştern cîteva rînduri. Am confundat deseori, conştient sau nu, realitatea cu ficţiunea. Probabil subconştientul meu tinde să trăiască într-o lume ideală. Răbufnirile de orgoliu, frustrările, neîmplinirile îl umplu de indignare. În fondul meu profund, am crezut probabil că literatura va schimba lumea. Opiniile. Mentalităţile. Desigur, după cum vedeţi, m-am înşelat. Literatura nu poate schimba lumea. Travaliul n-a fost însă zadarnic. Luptîndu-mă cu ceilalţi, am înţeles că, de fapt, lupt cu propria mea inerţie. Treptat am ajuns la concluzia, oarecum înţeleaptă (unii m-ar putea acuza de faptul că m-am blazat – şi nu vor fi departe de adevăr), că lucrurile nu pot fi schimbate din mers, şi că orice schimbare presupune o perioadă de gestaţie, altfel există riscul ca rezultatul acestor transformări să fie un fetus mort. Prin urmare, fiindcă venind vorba de schimbări, cred că lucrurile se schimbă - de la sine putere, în funcţie de mutaţiile profunde care se produc în interiorul lor. Acţiunea din afară poate impulsiona ritmul. Poate grăbi procesul de coagulare a noilor elemente ce intră în structura vechiului înveliş. Dar nu mai mult.