Pe Sean Cotter l-am cunoscut în vara anului 1996, la un colocviu dedicat literaturii optzeciste care s-a desfăşurat la Iaşi. Sean venise împreună cu profesorul Adam Sorkin, unul dintre puţinii traducători de limbă engleză atraşi de farmecul discret al plaiurilor noastre mioritice, dar şi de frumuseţea limbii române, pe care o înţelegea, dar n-o putea vorbi; mă refer aici la Sorkin, căci, în privinţa lui Sean, lucrurile erau clare. Sean vorbea cursiv româneşte, cu accent specific oamenilor veniţi de pe noul continent...

Dar iată cum l-am cunoscut: în timp ce coboram de la Pogor spre Fundaţie, m-a ajuns din urmă un tînăr blond, cu ochii nespus de albaştri şi părul cîrlionţat – o figură specifică de american născut în sud (în venele lui Sean, asta am aflat ceva mai tîrziu, curgea un sînge irlandez, amestecat cu cel saxon) – care m-a întrebat, într-o română uşor metalizată, dacă nu cumva numele meu e Nichita Danilov. S-a scuzat politicos pentru accentul său şi modul cum aşeza cuvintele în frază, făcînd o ironie atît pe seama sa, cît şi pe seama compatrioţilor veniţi de peste Ocean, care, atunci cînd articulau cuvintele în limba română, îţi creau, nu ştiu de ce, impresia că au gura şi nările pline de seminţe… „Ce fel de seminţe?”, l-am întrebat. „Seminţe de Coca-Cola”, a zis Sean. „Există astfel de seminţe?”, l-am chestionat. „Nu, dar atunci cînd îţi vorbeşte un american, ai impresia că există…”. Neavînd o ureche muzicală, mi-e greu să reproduc în scris modul cum vorbeşte Sean. Prefer să redau sensul celor spuse de el, decît să-i deformez mesajul, apelînd la caricatură. Sean e un tînăr admirabil, bine educat, care cultivă umorul negru, îmbrăcîndu-l adesea în haine colorate. Prin intermediul lui, fără să străbat oceanul, am încercat să descifrez o parte din enigmele Americii. Nu eram la prima încercare. După întoarcerea magistrului Ursachi din exil, am conversat adeseori cu el pe această temă, căutînd să aflu cît mai multe amănunte despre viaţa şi concepţiile americanilor… Încercările mele
s-au soldat de fiecare dată cu un eşec. Magistrul avea harul de-a îmbrăca realitatea într-o haină atît de fantastică, încît, ascultîndu-l, nu reuşeai să distingi prea bine adevărul de fantasmagorie. De altfel, la fiecare nouă abordare a aceluiaşi subiect, se schimbau radical datele problemei. Magistrul fusese dezamăgit de America. Experienţele trăite acolo i-au lăsat un gust amar în suflet, afectîndu-i memoria. Am încercat să aflu cîte ceva şi de la alţii. A trebuit în cele din urmă să mă mulţumesc cu o imagine sintetică referitoare la noul continent, condensată într-o comparaţie. Un distins cadru universitar care vizitase SUA prin anii ’90 mi-a spus: „Un european nu are cum să înţeleagă America, decît dacă a atins cu picioarele sale pămîntul Manhattan-ului. Nu există grade de comparaţie între Europa şi America. Era ca şi cum ai compara două regnuri diferite, un copac cu un animal… Crezi că se pot face astfel de comparaţii?”. „Cine ştie”, am răspuns. „Poate că în poezie sau în proză, dar nu şi în realitatea noastră cea de toate zilele. Aici, o astfel de tentativă se va solda în mod inevitabil cu eşec…”. Ce era să fac, i-am dat în sinea mea dreptate. Iar comparaţia am privit-o ca pe un oximoron…

Cu Sean Cotter m-am împrietenit repede. După o halbă de bere ciocnită la Corso, aveam impresia că ne cunoaştem de cînd lumea. Prima vizită a fost urmată de altele. Sean a revenit în România şi în Iaşi de nenumărate ori. Uneori, chiar dacă locuieşte dincolo de ocean, am impresia că stă pe undeva prin preajmă. Mijloacele de comunicare postmodernă au scurtat distanţa dintre noi la dimensiunea unei pelicule insignifiante. Pornind de la insolita comparaţie dintre cele două continente, deseori ne amuzăm. „Tu ce zici, Sean, cu ce fel de copac aduce Europa?”, îl întreb. Iar el îmi răspunde imperturbabil: „Cu unul foarte scorburos…”. Iar eu: „Dar America?”, „America seamănă cu rinocerii lui Ionescu”, zice Sean. „Vă rinocerizaţi cumva?”. „Ne acoperim, într-adevăr, de-o crustă…”. Am fost alături de el şi de familia lui, în împrejurări fericite şi mai puţin fericite. Prin intermediul său, am trăit aproape pe viu tragicele evenimente prin care a trecut SUA imediat după atacul terorist din 11 septembrie 2001. Şi tot prin intermediul său, am început să înţeleg şi criza prin care trece America acum. Iată povestea pe care mi-a spus-o atunci, după atacul terorist asupra Turnurilor Gemene din sudul Manhattanului:

„Citeam o carte. Eram absorbit cu totul de lectură. Deodată, în cameră a intrat o vecină (o arăboaică, provine din Iran) şi mi-a spus să deschid televizorul. Nici ea nu ştia exact ce se întîmplă, dar era extrem de alertată... Am apăsat pe telecomandă şi, timp de trei ore, am stat cu ochii lipiţi de ecran. Eram într-o stare de şoc. Aveam impresia că urmăresc un film de groază, nu-mi venea să cred că imaginile de pe micul ecran sunt reale. Ca mulţi alţii, am încercat să iau legătura cu Washington-ul. Nu se putea, liniile erau blocate. Am încercat să contactez New York-ul. Nu am reuşit... Toţi americanii încercau să ia legătura cu capitala. Dacă nu cu însuşi preşedintele, atunci cu unul dintre consilierii săi. Aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ceea ce-mi ofereau radioul şi televiziunea. A fost un şoc total pentru America. S-a instaurat un climat de suspiciune şi neîncredere între oameni. Nici azi nu ştim în cine trebuie să avem încredere şi în cine nu. A crescut xenofobia... După atentate lumea s-a schimbat definitiv. Mi-ar face plăcere să cred că nu e adevărat. Dar e... Noi vrem să trăim cum am trăit şi înainte. Libertatea şi democraţia sînt nişte valori pe care va trebui să le apărăm cu orice preţ. Populaţia trebuie educată în aşa fel încît să nu intre în panică atunci cînd vede pe stradă un arab. Islamul nu se reduce la terorism.

Totuşi, atentatele au avut şi un efect pozitiv. Acum vrem să avem cît mai multe informaţii despre lumea arabă. Şi nu numai despre lumea arabă, ci şi despre, să zicem, ţările din estul Europei. În scurt timp, din librării au dispărut toate cărţile care se refereau la arabi. De la cultură, pînă la politologie şi religie. Americanii au început să citească, să afle ce se întîmplă dincolo de ei. În plus, se ţin foarte multe conferinţe despre Islam. Vrem să înţelegem de unde vine această ură a unora faţă de Statele Unite. Se citeşte enorm. Ne-am dat seama că sîntem o societate închisă, că sîntem limitaţi şi nu cunoaştem decît foarte puţine lucruri despre alte civilizaţii. Da, ne-am dat seama că suntem închişi, izolaţi. Limitaţi la ceea ce avem noi... Putem să căutăm terorişti peste tot. Dar cine ştie cu adevărat cum arată un terorist? Nici în România, după atîţia ani care au trecut de la revoluţie, problema teroriştilor nu a fost lămurită. Unii au impresia că orice arab e şi un terorist. Aceasta o simţi cel mai bine pe aeroport. Poliţiştii intră imediat în alertă cînd văd un arab. Îl controlează, cum se spune, pînă la sînge. De altfel, controlul în aeroporturi s-a înăsprit. Trebuie să treci prin cîteva filtre înainte de a te îmbarca. Pierzi acum o groază de timp pe aeroport aşteptînd la rînd să fii controlat. Aceasta o ştiu acum din propria mea experienţă. La aeroport am fost controlat de trei ori pînă să pot urca la bord. Pentru mine a fost umilitor. Dacă unghiera pe care o aveam ar fi fost prevăzută cu un cuţitaş, mi-ar fi fost confiscată. Or, înainte, se circula liber. Una din consecinţele imediate ale acestor fapte este că lumea a început să circule mai mult cu trenul. Traficul de călători de pe aeroporturi s-a diminuat considerabil. La aeroporturi s-a instaurat o atmosferă ca în Ferma animalelor de Orwell. Trăim într-o societate în care individul începe să fie supravegheat. Am impresia că regimul dictatorial din Est încetul cu încetul se mută în Vest. Încep să înţeleg acum mai bine şi realitatea românească, totalitarismul anilor ’80, pe care l-am aflat din cărţi, cît şi Revoluţia din ’89. Mă refer la obsesia teroriştilor. În timp ce România şi statele din fostul lagăr sovietic trec spre democraţie, America se îndreaptă spre un regim autoritar. Şi, apropo de Orwell: nu avem prea multe informaţii despre războiul din Afganistan. Iar cele despre Irak sînt tendenţioase. Trebuie să ne mulţumim cu cele transmise de comandament, care sună exact ca în O mie nouă sute optezeci şi patru. Adică: «Am obţinut o Mare Victorie». Mi-e frică să nu pierdem ceea ce am cîştigat de-a lungul secolelor, continuă Sean, libertatea şi democraţia. Să nu aruncăm, cum se spune, odată cu apa din găleată şi pruncii ce urmează a fi botezaţi în ea...”.

„Mai bine să nu ne gîndim la rău. Să privim şi partea plină a paharului”, am spus încercînd să-l scot din starea de depresie ce pusese stăpînire pe el. Dar Sean nu se lasă îmbrobodit:

„Sînt unii care încearcă să profite de pe urma fricii noastre. Se spune tot timpul că după atentate lumea s-a schimbat definitiv. Mi-ar face plăcere să cred că nu e adevărat. Noi vrem să trăim cum am trăit şi înainte, conchide el. Libertatea şi democraţia sunt nişte valori pe care va trebui să le apărăm cu orice preţ. Vorbeam însă de faptul că unii încearcă să profite de pe urma evenimentelor şi să ne limiteze drepturile. FBI-ul a cerut mai multe prerogative. Şi le-a obţinut, legal sau ilegal. Şi acum va trebui să aducă dovada că a avut nevoie de puteri sporite. Mie mi-e frică de acest lucru. Mi-e frică, pentru că îmi dau seama că dacă nu vor găsi dovezi reale, le vor inventa. Ei vor inventa vinovaţi. ”

„Dragă Sean Cotter, i-am zis, vorbeşte-mi despre America ta intimă, cea dinainte de atentate...”.

„America o descoperi dacă faci călătorii. Atunci cînd merg dintr-o zonă în alta, e ca şi cum aş merge dintr-o ţară în alta. Ba, chiar mai mult, uneori am senzaţia, atunci cînd trec dintr-un stat în alt stat, că părăsesc un continent, Europa, să zicem, şi intru în Africa. Contrastele sunt foarte mari. Şi oamenii, nu vorbesc de înfăţişare, ci de mentalitate, sunt diferiţi. Uneori poţi să faci chiar o călătorie în timp şi din secolul XX sau din secolul XXI să nimereşti în secolul XIX. Aceste chestiuni, desigur, un european nu le poate înţelege. El percepe America în felul lui. Dar America este complexă. De pildă, eu sunt sudist, dar locuiesc în nord. Diferenţa dintre Nord şi Sud e colosală.”

„În ce constă această diferenţă? l-am chestionat, aprinzîndu-mi o ţigară. E vorba de obiceiuri, de limbă?”.

„Fiind de formaţie umanistă, a spus Sean, ferindu-şi faţa de fumul pe care vîntul îl ducea în direcţia lui, mă preocupă în special diferenţele în ce priveşte limba. În primul rînd, venind din Nord în Sud, sesizezi o diferenţă de ritm şi de accent. E vorba însă şi de mentalitate. De felul cum decurge un dialog în Nord şi cum decurge în Sud. În Sud, de exemplu, dacă începi o poveste, interlocutorul are suficientă răbdare ca să asculte o altă poveste, introductivă, prin care explic de ce vreau să-i spun această poveste. Iar ca să completez povestea principală, mai spun încă una la final. Povestea durează mult, dar interlocutorul nu se plictiseşte, ci dimpotrivă, te ascultă cu interes şi cu zîmbetul pe buze. El este avid de informaţii, de poveşti noi. În Nord, nu există timp pentru trei poveşti comasate într-una. Nordul nu dispune de atîta timp cît Sudul. Povestea spusă în Nord trebuie să fie un rezumat. Un haiku.”

„Şi care ar explicaţia acestor diferenţe de mentalităţi?”, l-am întrebat pe tînărul meu prieten.

„Nu ştiu. N-aş vrea să mă hazardez făcînd afirmaţii neacoperite sau să spun nişte lucruri insuficient aprofundate. Poate e vorba de istoria noastră. Este vorba de război. Mai este vorba apoi de diferenţa dintre industrie şi agricultură. Şi de multe altele. În Sud, nu trebuie să ne grăbim. Nimeni nu te biciuieşte din urmă. Vezi cîmpuri întinse, vezi culturi, vezi ape, drumuri, priveşti cerul înalt, curbat deasupra plantaţiilor, priveşti oamenii şi animalele, norii şi simţi că n-ai nici un motiv pentru grabă. În Nord, simţi trepidaţia. Ritmul maşinilor, zgomotele, acceleraţia... În Sud e o lume nostalgică, o lume ce seamănă cu poemele lui Emily Dickinson, în timp ce în nord trăieşti starea de avînt şi de nelinişte pe care ţi-o provoacă poemele lui Whitman.”

„Spaţiul deformează timpul, continuă Sean, contemplînd de pe terasă cupolele bisericilor cuprinse de amurg. Îi conferă alte ondulaţii. Îl lăţeşte. Îl face să semene cu un fluviu care trece printr-o cîmpie. În Nord, avem de-a face cu un timp tulbure, năvalnic, care trage după el şi o parte din istoria Lumii noi. În Sud, ai impresia că o parte din istoria noastră trecută nu s-a consumat încă. Sunt depuneri de mîl, de crengi, de resturi de lupte, de mentalităţi, tradiţii şi obiceiuri. Uneori dai şi peste cîte o insulă formată în mijlocul apelor, unde s-a conservat o lume extrem de ciudată, un amestec de neolitic şi postindustrialism incipient. Poate că percepţia mea este deformată şi de profesie. La Universitatea din Michigan am predat un curs despre marile opere ale omenirii, începînd cu Iliada şi Odiseea, trecînd prin Eneida şi terminînd cu Infernul şi Paradisul lui Dante. Prin urmare, îmi face plăcere să descopăr aceste insule formate din sedimente istorice îndepărtate în timp, unde caut să descopăr şi să întîlnesc urmaşii eroilor lui Homer şi ai celorlalte mari epopei ale lumii. N-aş vrea să exagerez marşînd pe această idee, prin urmare propun să ne întoarcem în contemporaneitate.”

„Nici aici, la noi – am profitat de ocazie ca să-mi expun părerea – timpul nu pare să aibă aceeaşi dimensiune peste tot. La Bucureşti, timpul pare că are un alt ritm, la Iaşi, altul. La Iaşi e un timp mai lent, la Bucureşti unul grăbit. România e un fel de Americă întoarsă pe dos. În Nord, omul e mai aşezat, în Sud, cum să zic, mai pipărat, mai balcanic...”.

„Apropo de ceea ce spui tu – zise Sean –, am călătorit din Nord în Sud, asta s-a întîmplat cu cîteva veri în urmă... Din Michigan pînă-n Worth, am călătorit cu patru prieteni. Cînd am ajuns în Sud, am rămas mirat. Mirat pentru că pe autostradă am văzut o mulţime de pantofi. Cădeau din maşină. Pantofii păreau că aleargă singuri pe autostradă. Mai vedeam pe asfalt pălării, cămăşi sau ochelari de soare. O imagine suprarealistă. Din cînd în cînd descopereai şi cîte un ziar. Un întreg magazin. Prietenii din nord m-au întrebat: De ce sudiştii n-au grijă de pantofii lor? Şi eu am zis: Aici călătorim cu uşile deschise, şi în timpul călătoriei spunem povestiri sau conversăm sau ne gîndim la ele, şi atunci nu observăm că pantofii ne cad din picioare. Călătorim cu uşile deschise. Ne aerisim şi la propriu, şi la figurat. A devenit o metaforă şi pentru oameni. Noi sîntem mai deschişi, ne place să ne confesăm. Riscăm să pierdem ceva, vreun obiect, un pantof, un pieptene, un ruj, o oglinjoară, o pilă de unghii, dar, în acelaşi timp, cîştigăm ceva. Conversînd cu alţii, aflăm multe lucruri despre noi.”

„Apropo de pantofi, i-am zis. Urmărind zilele trecute pe YouTube scena în care un ziarist arab îşi aruncă pantofii în Bush, în timpul desfăşurării unei conferinţe de presă la Bagdad, numindu-l cîine, aş vrea să te întreb: oare, într-adevăr, America se rinocerizează?”.

„Deocamdată, răspunse Sean, ea e cufundată în plin Orwell... Dacă nu ne vom îndrepta greşelile, o să urmeze, desigur, şi rinocerizarea...”.

Sonata pentru cornetul de hîrtie a(l) lui

V. Leac

V. Leac e un lungan deşirat cu părul vîlvoi, mustaţă subţire şi muscă de muşchetar îmbrăcat tot timpul în blugi şi haine de carouri, cu şira spinării înălţată precum scara lui Iacob spre un cer de culoarea şofranului, garnisit cu cîţiva nori de hîrtie, pe care urcă îngerii îmbătaţi de alcoolurile tari ale poeziei mustite din greu în cramele liricii avangardiste de la începutul secolului precedent, trecută prin ciur şi prin dîrmon, pînă în zilele noastre. După propriile mărturisiri, înălţimea sa neobişnuită în atmosfera locului s-ar datora obiceiului
de-a fura în copilărie cărţi cu multe dialoguri şi puncte de suspensie pe care le îngropa, el împreună cu un amic de joacă, lîngă „malul unui pîrîuaş de-o şchioapă”, probabil un afluent de ziua a şaptea al Someşului, dar şi sub temelia casei sale de la Năsăud, de sub care creşteau litere înălţîndu-se asemenea iederei pe pereţi şi pe burlane. Odată cu literele se lungea şi trupul poetului izvorît pe jumătate din romanul Pe Donul liniştit al lui Şolohov, pe jumătate din cartea de benzi desenate Biharea, ce-l reprezenta pe voievodul Menumorut luptîndu-se cu un han tătar, carte pe care Vasile Leac a încercat
s-o cîştige de la un anume Dănuţ alergînd zadarnic de la un stîlp electric la altul, cu trupul înfăşurat în bobine, pentru ca în cele din urmă s-o „cumpere” în schimbul unui abac, cu bile frumos aranjate pe sîrme, asemena unor rîndunele gata să plece la sfîrşitul toamnei spre ţări mai calde. Achiziţionînd cu atîta efort Biharea, Vasile Leac a închis-o într-o ladă de zestre urcată în pod, alături de o năframă, un pieptene, o răzătoare şi cîteva abţibilduri reprezentîndu-i pe Tom şi Jerry, alergînd prin cartea Ubu Rege a lui Alfred Jarry. Îngroparea cărţilor, precum şi depozitarea revistelor cu benzi desenate în pod se pare că i-au marcat profund copilăria, imaginile şi dialogurile de acolo vor reveni, desigur, sub o formă transfigurată în volumele sale de versuri publicate de-a lungul anilor, alături de alte experienţe, din anii tulburi ai adolescenţei şi cei ai tinereţii, cu toată năclăiala lor sentimentală, începînd, să zicem, cu Apocrifele lui Gengis Han (Ed. Meridor, 2001, distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, filiala Arad, titlul e semnificativ), Sera cu bozii (Ed. Mirador, 2003), Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie (Ed. Hartmann, 2005, Ed. Vinea, 2006) şi terminînd cu Dicţionarul de vise (Ed. Cartea Românească, 2006).

Avem de-a face cu un univers poetic în aparenţă dezorganizat, în care alături de elementele din decorul realist intră altele dintr-o realitate bizară, desprinsă din halucinaţii nocturne şi vise mai mult sau mai puţin erotice. Compoziţia poemelor se bazează pe folosirea contrapunctului, a pauzelor de respiraţie largi, în care materia alcătuită din diluvii diurne alternează cu pasaje livreşti, cu sonorităţi clasice, articulate în linie parodică postmodernă. Nu lipsesc, desigur, liniile de dialog taciturn şi punctele de suspensie ce lunecă spre un abis nu întotdeuna bine definit. Experienţele descrise în poezie sînt extrase din viaţa reală a lui Leac şi a tovarăşilor săi de pahar şi de poezie. Ne lovim, mai la tot pasul, de trimiteri la anii de şcoală, dar şi la cei petrecuţi alături de colegii săi de generaţie, poeţii milenarişti, întîlniţi la diverse sindrofii literare. Lepădîndu-şi cărţile de benzi desenate în cufăr, V. Leac se confruntă cu provocările vieţii cotidiene: „cînd am ajuns la liceu fetele: hi, hi, hi – uite-l pe mowgli!/ mowgli! mowgli!// ... am învăţat să joc tenis de masă să/ vîslesc, să fiu printre primii/ să merg pe bicicletă pînă la someş, să am o prietenă.”

Tot atunci are loc şi prima iniţiere în arta amorului: „Mama unei colege m-a învăţat cum s-o fac, chestia s-a întîmplat în subsolul unui bloc, pe un butoi”, desigur de murături, nu de pulbere. Deşi, dacă ne-am lua după reminiscenţele venite din desene animate, ne putem închipui că butoiul cu murături a explodat în momentul orgasmului, împrăştiindu-şi conţinutul pe ţevile de apă ale subsolului. Remarcabila iniţiere e privită ca un fapt banal, nu lipsită însă de traumă. „Stăteam în chirie, mărturiseşte Leac, într-un cartier de ţigani./ aici am învăţat cam tot ce se poate învăţa,/ pe urmă am început să inventez.” Adică, pornind de la aceste întîmplări imunde şi combinîndu-le cu altele trăite în „irealitatea imediată”, poetul a descoperit şi viaţa, şi poezia: „într-o iarnă m-am mutat într-o vilă neterminată,/ noaptea îngheţa apa în găleată, o spărgeam cu cuţitul/ şi mă spălam pe dinţi.// hă, hă, hă!/ .../ în arad am locuit într-o maşină vreo două săptămîni,/ pe urmă într-o baracă...”. Am citat din poezia Aproape de ficţiune, un fel de ars poetica a autorului. Scenele punctate din fuga condeiului pe un portativ cu accente existenţialiste ne trimit cu gîndul la celebrul film Dodes’Ka-Den al lui Akira Korosava. Acolo, imaginile sordide sînt puse în balans cu altele poetice, în care un bătrîn, adăpostit în caroseria unei maşini vechi, îi arată copilului casa pe care o vor construi în vis, scăldată într-o lumină apoteotică. Habitatul într-un spaţiu strîmt i-a creat, pesemne, poetului mult disconfort. El s-a consolat însă rememorîndu-şi viaţa, bîntuită de personaje pitoreşti şi de întîmplări hilare. Nu ştiu cum ar fi putut locui un longobard ca V. Leac într-o maşină, probabil încolăcit în poziţie fetus, cu capul sprijinit de volan şi cataligele ieşite prin portiere. La noi doar Paul Vinicius, aparţinînd altei generaţii, celei optzeciste, a avut parte de astfel de experienţe ultime. Făcînd un lung parcurs al locurilor unde şi-a petrecut zilele şi nopţile din anii tinereţii, poetul ajunge să-şi adăpostească picioarele şi, bineînţeles, şira spinării şi în apartamentul unei „nimfomane obeze”, unde toţi partenerii trec prin odaia lui făcînd o reverenţă.

Plecînd de la locuinţa nimfetei (V. Leac era deja licenţiat în drept), poetul ajunge „într-o seră părăsită, la o familie de nebuni”. Noaptea, poetul dormea cu ochii deschişi, ascultînd ciorovăiala spiritelor, însetate de absolutul cunoaşterii de sine, iar ziua prestează, pe cont propriu, meseria de anticar ambulant. Anticarul V. Leac, cărînd cărţile sub subsuori, intră în graţiile unei actriţe, care se îndrăgostşte de el lulea. Urmează o dramă ca în filme, după care eliberarea. În fine, poetul ajunge librar, practicînd o meserie pentru care a simţit chemarea încă din vremea cînd îngropa cărţile furate în malul rîului. Trecînd printr-un labirint al experienţelor de tot felul, spiritul lui V. Leac se ascute, căpătînd note vag caustice, astfel că atunci cînd intră în contact cu personajele ce animă scena noastră culturală, nimic nu-l sperie şi nu-l miră, nici atunci cînd îl visează pe Cristoiu dîndu-se cu sania pe Magheru, cu pantalonii rupţi şi „fundul ca o maimuţă”. Nici cînd o visează pe Miruna Vlada, acoperită de coşurile de cumpărăuri, sau pe Dan Sociu stînd pe o bancă în parc şi bînd vodcă, alături de Horia-Roman Patapievici, care-l îndeamnă să scrie „un studiu de filozofie consistent” despre Nicolae Olahus, pentru a beneficia de un premiu. Visele lui V. Leac sînt întrerupte de vagi inserţii dintr-un real livresc, unde apar dicţionare, enciclopedii, istorii literare, dar şi animale pedalînd pe bicicleta lui nicolae tzone în parcul zoo populat de cărţi cu benzi desenate.

Spirit experimental, V. Leac face parte din familia poeţilor ludici, fantaşti, pentru care poezia e un joc „de-a waţi ascunselea” (ca să folosesc o expresie a poetului Florin Iaru, cu care, de altfel, autorul Dicţionarului de vise se înrudeşte ca formulă), e un artist în toată puterea cuvîntului, atent atît la culoare, cît şi la sonoritatea versurilor. Incisivă şi „vag caustică”, poezia lui V. Leac respiră aerul unei realităţi alcătuite din linii şi unghiuri ascuţite, ce se întrepătrund şi se fărâmiţează asemenea unor figurine de carton, pentru a da naştere unor alte realităţi şi vise, ce tranzitează eul nostru social, intersectîndu-se cu cel profund. Lentila prin care V. Leac priveşte realitatea noastră cea de toate zilele e aburită de parfumul unor alcooluri tari, din care se coagulează poezia, pe măsură ce se evaporă realul şi arealul epic din ea.