Din Iaşi-ul unde Ion D. Sîrbu a ajuns doar odată cu Frontul de Est (în fruntea unei unităţi de cercetaşi), în 1944, vine al doilea studiu profund despre opera sa, semnat de tânărul filolog Antonio Patraş. Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară (2003) este, după toate indiciile, o teză de doctorat realizată sub îndrumarea Elvirei Sorohan, autoarea eseului Ion D. Sîrbu sau suferinţa spiritului captiv. Iar din comisia de susţinere – deducem din extrasele de pe coperta a IV-a – au făcut parte critici/istorici literari de prestigiu precum Eugen Negrici şi Mircea Anghelescu. Titlul este evident parafrazat după romanul lui J. D. Salinger – publicat, paradoxal, chiar în anul naşterii lui Sîrbu, 1919 -, în cunoştinţă de cauză. De altfel, înclinaţia autorului către formulări de natură livrescă este probată şi prin alte titluri de capitole şi subcapitole, în regim de parafrază sau calchiere: Istorie şi utopie (preluat ad litteram de la Emil Cioran), În căutarea timpului pierdut şi Timpul regăsit (aşijderea, de la Proust), Căderea în lume, Suspicio, ergo sum, Lumea ca labirint, Unde eşti, copilărie ş.a.

Lucrarea, originală în multe puncte, este proiectată în registru monografic, autorul ei comentând în secvenţe aparte, prin prismă cronologică: teatrologia şi dramaturgia, proza scurtă, romanele antume şi postume, jurnalul şi corespondenţa. Se deschide, firesc, cu un excurs biografic, inconsistent însă, cumulând informaţii într-o formă abreviată, acordând credit deplin confesiunilor scriitorului. Întrucât tânărul cercetător nu posedă gena istoricului literar documentarist, îşi conservă, pare-se, forţele pentru analiza în care excelează. Drept urmare, el reconstituie biografia lui Ion D. Sîrbu prin jurnal şi corespondenţă, „pornind dinspre opera scriitorului către viaţa sa”, cu convingerea inserată în prima pagină, cu oarecare dispreţ faţă de „documente” (ghilimelele îi aparţin): „Creaţia lui Ion D. Sîrbu ne apare ca un sistem de vase comunicante, având în centru jurnalul şi corespondenţa, scrieri care acceptă ‹pactul biografic› şi reflectă, asemenea unei oglinzi plimbate pe drumurile vieţii şi ale cărţilor, imaginea ansamblului”. În acest fel, se ajunge la aproximări biografice sau formulări incomplete de genul „ Datorită (!) războiului care izbucnise, Universitatea ‹Regele Ferdinand› din Cluj îşi schimbă sediul la Sibiu”. Or, Diktatul de la Viena, din 1940, e cauza concretă a mutării Universităţii „Ferdinand I” în oraşul unde se va naşte Cercul Literar.

Din pricina aceleiaşi documentări insuficiente, se comite o eroare crasă în capitolul consacrat nuvelisticii, în care se afirmă răspicat că nuvela Începutul călătoriei („o revanşă postumă asupra lui A.E.Baconsky”) ar fi apărut „iniţial în ‹Revista Cercului Literar› (ianuarie, 1945)” şi „i-a amuzat copios pe cerchişti”. În fapt, singura proză publicată în Revista Cercului Literar este povestirea psihologică, fără nici un accent umoristic, Compartiment (nr. 1/1945, pp.12-24), care va deschide culegerea târzie de proză scurtă, Şoarecele B şi alte povestiri. E drept că analiza textuală de adâncime din secvenţa Universul povestirilor anihilează astfel de erori. Din analiza pertinentă a nuvelelor din volumul amintit, încadrate în proza „de idei”, se desprind constantele creaţiei lui Sîrbu: turnura subversivă, satirică, antiutopică, umorul anti-caragialesc, ironia şi rafinamentul estetizant, substratul filosofic, moralismul, modelul Blaga, valorificarea miturilor ş.a.. Urmărind evoluţia prozatorului De la nuvelă la roman, cum e denumit cel mai substanţial capitol al cărţii, exegetul distinge „două direcţii majore” în opera lui I.D.Sîrbu. Prima, „caracterizată prin stilul abstract,cerebral, prin satira ascuţită şi umorul suculent, rabelaisian”, încorporează romanele postume, comediile şi mare parte din prozele volumului Şoarecele B…A doua, „decelabilă în opera antumă”, cuprinde „proza lirică, meditativă, uneori patetică şi sentimentală, alteori nostalgic-evocatoare” şi „dramele parabolice” înţesate cu simboluri.

Înzestrat cu real simţ al responsabilităţii actului de asimilare în discursul propriu a opiniilor anterioare, Antonio Patraş a citit cam tot ce era important despre subiect şi citează ca atare, dezvoltând sugestiile fertile. De aceea mi se pare ciudat că, uneori, (din neatenţie?), preia idei şi formulări din studiile consultate fără semnele citării, aproape de limita plagiatului. Mă rezum la câteva exemple legate de cartea mea din 2000, Ion D. Sârbu şi timpul romanului. Astfel, o secvenţă de acolo se intitula Provizoratul anilor tulburi; Patraş îşi intitulează subcapitolul corespondent, pe scurt, Anii tulburi. Apoi, un personaj feminin din piesa Covor oltenesc este declarat „prototip al Olimpiei din Adio, Europa!”, preluând , fără ghilimele, sugestia mea: „probabilul prototip al Olimpiei din…”. În altă parte, vorbeşte despre „Mili, personaj care va ‹migra›, ulterior, în romanul Lupul şi Catedrala, păstrându-şi numele şi caracterul de aici, mai puţin umorul, regăsibil, acesta, la Olimpia Ţăranu din Adio, Europa!” (p.141). Cam la fel spuneam şi eu cu trei ani înainte: „Această Mili (nume acordat altui tip de personaj în Lupul şi Catedrala) constituie prototipul fascinantei Olimpia Ţăranu din Adio, Europa!” (p. 102). Dar mă opresc aici cu exemplele de memorie involuntară sau probe de expert în arta parafrazei, pentru că aş părea subiectiv.

Captivat (precum profesorul îndrumător) de subiectul tezei sale, Antonio Patraş nu-şi reţine – pe bună dreptate – aprecierile superlative. Romanul politic Adio, Europa! e considerat „cea mai virulentă satiră la adresa comunismului din literatura română”, fiind „expresia unei tentative disperate de ‹dezvrăjire a lumii›, în care se îmbină comicul cu tragicul şi cu absurdul, ironia cu patosul şi deriziunea, revolta cu blestemul şi cu tăcerea”. În genere, opera postumă a lui Sîrbu „reprezintă mărturia unui intelectual care a preferat să răspundă, tăcând, în loc să ‹sugereze›, publicând. A preferat anonimatul unei celebrităţi factice, pe care o puteau obţine oricând marele său talent şi erudiţia sa”. Fiindcă prozatorul român posedă „atât exaltarea umanitaristă a lui Soljeniţîn, cât şi spiritul caustic al lui Zinoviev”. În fine, jurnalul „original şi profund” al scriitorului fără jurnal „reprezintă partea poate cea mai valoroasă şi mai durabilă a creaţiei sale, fiind totodată una dintre puţinele realizări de excepţie ale genului”. Dar obiectivitatea discursului critic nu poate fi pusă la îndoială, întrucât Antonio Patraş nu-şi ascunde defel opiniile negative, acuzând, de pildă, „schematizarea excesivă” şi „viziunea abstractă” în „tratarea temei erosului” din Lupul şi Catedrala. Ori sancţionează proza „tezistă” şi „demonstrativă” din volumul de nuvele „inegale valoric” şi, în alt loc, intriga „prolixă” şi construcţia schematică a personajelor din drama Iarna lupului cenuşiu. În privinţa dramaturgiei – partea cea mai vulnerabilă, estetic, a operei lui I.D.S. – autorul efectuează o selecţie valorică şi reţine, în urma analizei minuţioase, piesele „de valoare notabilă” ( Arca bunei speranţe, Pragul albastru, Sâmbăta amăgirilor, Bieţii comedianţi, Plautus şi fanfaronii), în dezacord cu alte opţiuni critice.

Tânărul critic nu se sfieşte să combată interpretările critice „neadecvate” şi propune variante proprii prin demonstraţii analitice. Predispoziţia polemică este probată fără reţineri în Consideraţii finale, o succintă trecere în revistă a referinţelor critice despre opera lui I. D. Sîrbu. Cu argumente convingătoare, el combate aici „afirmaţiile tendenţioase, dogmatice, contradictorii” ale Soranei Sorescu (din vol. Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii), care abordează opera lui Sîrbu „într-o manieră bizară”, ilustrând prin atitudinea sa un „caz patologic de iconoclastie”.

Prin contribuţia lui Antonio Patraş, bibliografia critică despre Ion D. Sîrbu se îmbogăţeşte simţitor şi dă semne că opera acestuia a trezit interesul noii generaţii de critici/istorici literari, care abordează domeniul cu o privire proaspătă şi o metodologie modernă organic asimilată.. Vocaţia analitică, dublată de înclinaţia teoretică şi susţinută pe o reală dexteritate în utilizarea instrumentarului critic fac din Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară o carte de echilibru exegetic, de neocolit în studiile ulterioare.