Ceea ce se întâmplã de vreo doi-trei ani în Bucureºti mã face sã mã refer din nou la Caragiale. Nu cã Nenea Iancu ar fi scris despre strãzi desfundate ca sã fie asfaltate ºi lãsate aºa cine ºtie cât, despre aglomerãri de automobile (nici n-avea cum), despre mijloace de transport în comun în care anunþul electronic ºi sonor minte cu neruºinare inducând în eroare pe oricine nu cunoaºte traseele, despre furtul mãrunt generalizat practicat cu asiduitate de casierele de la marile magazine sau de vânzãtoarea de ziare din Gara de Nord, despre trotuarele nou asfaltate cu denivelãri pentru a crea, parcã într-adins, bãlþi de netrecut când plouã, despre construcþia de metal ºi becuri din Piaþa Unirii cãreia nu ºtiu de ce i se spunea brad, cel mai înalt brad din Europa etc., despre ura ºoferilor RATB împotriva clienþilor, despre ura tuturor împotriva tuturor, despre... despre... atâtea altele. Nu, doar cã el, într-o serie de articole din „Ghimpele”, a numit destul de pe ocolite capitala noastrã, a lui vreau sã spun, Tâmpitopole.

Nici cã i s-ar potrivi mai bine capitalei europene de azi un alt nume. Cu palatul acela dement de pe Uranus, visul nu mai puþin dement al unui descreierat, cu parlamentarii sãi hoþomani de chirii ºi de câte ºi mai câte altele, cu minciunile pe care le proferã politicienii dar ºi mai toþi ceilalþi, cu necinstea exemplarã care domneºte la toate nivelele, încât un om cinstit este privit cu suspiciune. Sigur, sfera noþiunii de Tâmpitopole este mult extinsã astãzi, iar cele enumerate mai sus chiar exced cu mult ceea ce îºi va fi imaginat autorul „Scrisorii pierdute” când a pus pe hârtie cuvântul. Dar el este atât de ataºant pentru un om care a avut nefericirea de a se naºte în România ºi a trãi în Bucureºti, încât nu m-am îndurat sã nu vi-l comunic. În rest, mereu aceleaºi manifestãri demne de edilii unui oraº care se cheamã Tâmpitopole: când vine iarna se sperie ca de o surprizã majorã, când plouã iarãºi la fel, când nu se întâmplã nici una nici alta gãsesc ei de ce sã se sperie, ce sã-i facã sã nu reuºeascã sã-ºi facã datoria.

Mã întreb cu spaimã cum ar trebui sã se numeascã þara adusã la stadiul de a se supune lui... Tâmpitopole. Caragiale, vorbind foarte pe ocolite, de invadarea Europei de cãtre chinezi – în jurul lui 1900 îºi putea permite – îi numeºte pe locuitorii aceia, nici mai mult nici mai puþin decât – scuzaþi – tâmpiþi. Chiar aºa, cu italice în ediþiile de azi, cel puþin în ultima, imitaþia, cu greºeli de tipar originale, a celei de la Paris, Pléiade. Sigur cã, în cele din urmã, supuºi unui asemenea tratament ºi necutezând sã se scuture de jugul acesta, oamenii ajung, într-un fel, chiar tâmpiþi. Cu sau fãrã italice. Dar de tâmpit s-a ocupat sã ne tâmpeascã regimul comunist cu asupra de mãsurã ºi, în prea multe cazuri, dintre care nu puþine azi în fruntea þãrii, a reuºit. Dar se mai vânturã destule creaturi ale maºinii de tâmpit comuniste ºi prin mediile mai „de jos”, cum ar fi printre scriitori, printre alþi artiºti, ca sã nu mai vorbesc de ziariºtii de azi, unii nãscuþi mult dupã ce maºina fusese, în principiu, sfãrâmatã. Dar ei, aceºti nãscuþi post-comuniºti, abia par cele mai perfecte creaþiuni ale ei. Ca în atâtea cazuri, tragice dacã e vorba de oameni, când femeia care naºte moare, dar copilul nãu-nãscut supravieþuieºte. Cam tot aºa ºi cu maºina comunistã de de-civilizare ºi tâmpire generalizatã, care a reuºit sã creeze exemplarul ei cel mai apropiat de perfecþiune abia dupã ce ea a fost distrusã. Distrusã, în principiu, deoarece, sã o recunoaºtem, metodele ei sunt risipite difuz „în lumea nouã începutã”, vorba lui Pãstorel Teodoreanu.

Tâmpitopole! exclam când vãd pretinsele analize în cazul accidentului acelui ministru care nu s-a grãbit sã-ºi declare greºeala la poliþie în cele 24 de ore permise. Tâmpitopole! exclam când vãd nesfârºitele ºtiri cu cârnaþi ºi sarmale din jurul Crãciunului. Atâþia cârnaþi nu s-au perindat prin casele oamenilor din România sau ale românilor din Spania ori Italia care au antene digitale din România nici mãcar când cu cazul Remeº, iarãºi prilej de analizã aprofundatã (sic!) acum câteva luni, dar nu multe. E drept, atunci erau în principal caltaboºi sau în variantã mai neaoºã de la Divertis „cârtaboºi”, amintind cumva de efectele inefabile ale celebrei epopei româneºti, „Þiganiada”, pe care o neglijãm în continuare, deºi, poate, ar fi timpul sã o proclamãm operã naþionalã, aºa cum Eminescu e poet naþional. Sau, cine ºtie, operã întemeietoare, operã ctitoritoare. Recunosc, cuvântul din urmã sunã aproape la fel de barbar ca româna crainicilor de televiziune, cãrora nici nu li se mai spune crainici din cauzã cã azi cititorii de ºtiri au devenit vedete, modele pentru tineret, cel puþin ca sume de bani încasate lunar, aºa cã îl retrag. Propun în schimb ca Ion Budai-Deleanu, marele autor al „Þiganiadei”, sã fie trecut printre ctitorii patriei, cã printre cei ai literaturii române este deja, e drept doar în ochii câtorva cunoscãtori. Dar pentru literaturã, care nu e produs de masã, ajunge. Cred cã operã demnã de Tâmpitopole, dacã am ajuns aici, este ºi unificarea celor douã cuvinte: massã ºi masã, greºealã demnã de locuitorii unor asemenea picioare de plai ºi guri de rai.

Mãi, dar ce departe am ajuns de la simpla enumerare a pericolelor care te pasc într-un Tâmpitopole modern, la care creatorul cuvântului, Ion Luca Caragiale, nici nu visa! ªi încã ar mai fi multe de spus, mai toate în sprijinul reîntemeierii vechii ºi secretei numiri a metropolei noastre (din moment ce are o... „Bibliotecã metropolitanã”, care nu e a Mitropoliei, ci a oraºului, o fi metropolã; în fond finalul cuvântului e tot din greceºte, ca în cazul invenþiei lui Nenea Iancu!).

Tâmpitopole, plai minunat, poluat de automobile ºi mai ales de locuitorii sãi, tâmpiþi sau, dimpotrivã, geniali, cel puþin la bancuri ºi iresponsabilitãþi „artistice”. Pãi ce, e de colea sã vezi nepãsarea cu care se tãvãlesc ei în mizeria de zi cu zi a capitalei noastre, pregãtindu-se sã voteze alþi ºi alþi primari, care sã le ofere aceleaºi delicatese urbane ºi, mai ales, suburbane? Sã fie un blestem, sã fie un destin? Uneori, constat, destinul ajunge sã coincidã cu blestemul. Dar asta înseamnã ca altcineva sã ne fi croit destinul! Scuzaþi, blestemul. Ceea ce, sã o recunoaºtem, ne-ar conveni, ca sã putem scãpa de responsabilitate. Poate, cine ºtie, mergeam aºa, noi, poporul român, cu capul în nori, cum îi ºedea cândva bine celui nãscut poet (adicã, nu uitaþi, românul!) ºi deodatã am cãlcat într-o groapã, din acelea care se gãsesc astãzi destule prin capitalã, ori ºi mai ºi, cãci era înaintea apariþiei asfaltului. Dar groapa nu era groapã, ci era chiar blestemul. Chiar destinul. Vezi ºi „O, les beaux jours!” de Becket. Om fi noi baba aceea cochetã? Nu cred, doar noi suntem „un popor tânãr” ºi câte ºi mai câte.