Lumea cercetată de etnolog riscă să fie redată mereu distorsionat. Aş spune că distorsiunea este inerentă oricărei transpuneri etnologice. Cultura savantului, starea sa de spirit, experienţa sa de cercetare, prejudecăţile sale produc o lectură de un subiectivism perturbator. Etnologul se luptă continuu cu tentaţia auctoriatului, mai ales când ştie că el creează o lume. De aceea, metodologiile de cercetare, pe lângă stabilirea unor chestionare foarte realiste, au căutat mereu să conţină garanţiile tehnice ale obiectivităţii, înregistrare audio, fotografia, filmul documentar.

Lumea descrisă în cuvinte, cu halourile ei de subiectivitate, izvor constant de paratexte, îşi ajustează marginile înceţoşate, se refocalizează, devenind clară într-o fotografie sau într-un film document.

Trăind azi într-o cultură a imaginii, a tehnologiei media şi a posibilităţilor infinite de reconstituire, cădem într-o altă păguboasă şi periculoasă capcană, a subiectivismului reconstituirii, care, în cele din urmă, nu este altceva decât o altă formă de lectură subiectivă a unei realităţi; convenţie după convenţie sau o posibilă situare într-un spaţiu logic, cum definea Wittgenstein imaginea în Tractatus...

Această meditaţie despre descrierea realităţii de către etnolog ca imagine a ceea ce vrea el să vadă mai poate adăuga o buclă nuanţatoare şi anume imaginea a ceea ce noi vedem din ceea ce alţii au vrut să vadă, căci logica spaţiului etnografic se realizează aluvionar, prin cumularea tuturor informaţiilor într-o istorie dată.

Cât mi-a lipsit mie ca etnolog informaţia vizuală, colaterală descrierii? Cât mi-a lipsit mie ca profesor informaţia vizuală ca argument ştiinţific în transmiterea descrierii unei realităţi? Răspunsul la astfel de întrebări scoate la suprafaţă, dincolo de toate, carenţe majore în constituirea paradigmelor ştiinţifice ale disciplinei pe care o reprezint.

De aceea am reacţionat cu entuziasm la apariţia, în ultimul sfert de veac, a oricărui instrument documentar prin care paradigma ştiinţifică a antropologiei româneşti se poate consolida (corpusurile, atlasele, tratatele).

Despre un astfel de instrument ştiinţific voi scrie acum: Familia ţărănească în România. Un secol de fotografie/ The Peasants’ Family in Romania. A Century of Photography, Bucureşti, 2017, un album monumental realizat de trei etnologi, Cornelia Belcin Pleşca, Laura Toader, Cătălin Alexa, care au făcut parte şi din echipa care a realizat Atlasul Etnografic al României, coordonată de profesorul Ion Ghinoiu. Albumul este bilingv, iar traducerea în engleză a studiului introductiv şi a notelor ce însoţesc fotografiile, cât şi a notei asupra ediţiei, aparţin unui alt etnolog, Anca Stere.

Fotografiile provin din arhivele Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Institutului de Antropologie, „Francisc Rainer”, Fundaţiei Culturale „Muşata Armână”, Muzeului de Etnografie şi Artă populară Tulcea şi din colecţiile personale V. Câmpean, Mioriţa Gârbea, Ioan Godea, Traian Pleşca, Ilie Topârcean, iar autorii lor reprezintă, practic, istoria etnografiei noastre, după cum se poate observa în lista pe care realizatorii albumului o includ în notă asupra ediţiei.

Albume despre România pitorească şi tradiţională s-au mai realizat (Alexandru Bădăuţă, Kurt Hielscher), unele cu tematică precisă, cum este albumul lui Bădăuţă, România la lucru, altele „generaliste”, cum este România: natură, clădiri, viaţă populară al lui Hieschler din perioada interbelică sau recentul Omul românesc realizat de academicianul Sabina Ispas în 2000.

Albumul cercetătorilor de la Institutul de Etnografie şi Folclor al Academiei Române se impune, însă, prin structura sa capabilă să creeze un „spaţiu logic”. Capacitatea sa documentară este incredibilă şi aceasta provine din conjugarea principiilor de alcătuire a albumului, căci, structural, acesta îmbină criteriile geografic, ocupaţional, ceremonial într-o alcătuire ce musteşte de informaţii.

Primul capitol, din cele zece, cuprinde cincizeci de pagini de fotografie a familiilor ţărăneşti din toate regiunile ţării. Comentariile ce însoţesc fotografiile sunt, în general, etnografice, subliniind trăsături ale portului, arhitecturii, alcătuirea familiei, obiceiuri specifice, dar şi de natură sociologică, insistând, explicând, interpretând subtexte sociale ale imaginilor redate.

Mai trebuie precizat că fiecare capitol se deschide printr-un studiu succint ce sintetizează cu ajutorul unor citate din Atlasul etnografic al României sau din alte lucrări sau informaţii de teren realitatea cuprinsă în capitolul respectiv.

Al doilea este dedicat universului vieţii de familie şi vetrei satului. Are trei secţiuni, intitulate referenţial Casa, Gospodăria, Satul şi cuprinde circa şaizeci de pagini de fotografii însoţite de ample comentarii de factură etnografică. Aceste comentarii asigură un dinamism cinematografic, iar succesiunea lor formează un amplu film documentar având drept subiect tema respectivului capitol. Deşi instantanee, fotografiile, comentate pe baza notelor de informator, devin animaţii ale unei lumi apuse.

Al treilea capitol este consacrat adăposturilor şi uliţelor din vatra satului, drumurilor şi târgurilor, astfel încât privitorul poate realiza o serie de constante ale locuirii, ale organizării spaţiului şi ale raportului dintre spaţiu şi specificul activităţilor desfăşurate peste an. Arhitectural şi etnografic, capitolul emoţionează prin diversitatea priveliştilor.

Capitolul al patrulea deschide succesiunea dedicată familiei, activităţilor acesteia, specificului ei. Acest capitol este dedicat întemeierii familiei şi cuprinde patru secţiuni, logodna, nunta, naşterea şi rudenia spirituală. Este o antropologie parentală în imagini.

Al cincilea capitol este unul plin de dinamism şi aglomeraţie. El este dedicat copiilor şi în şaizeci de pagini găsim fotografii ce ilustrează cei şapte ani de acasă, educaţia religioasă, anii de învăţătură, joaca şi jocurile copilăriei, munca şi joaca, obiceiurile şi sărbătorile în care sunt implicaţi copiii, dar şi cât de prezentă este mama în viaţa acestora. Imagini ale începutului, pline de speranţă şi lumină.

Al şaselea capitol, intitulat Masa cea de toate zilele, cuprinde informaţii despre cum se prepara hrana, în ce consta aceasta, cum se aşeza masa, care era succesiunea acestora, prilej cu care conştientizăm o sumă de roluri, ierarhii, scenarii ce au loc zilnic în viaţa familială tradiţională.

De fapt, următorul capitol, Familia la lucru, ilustrează care este rolul bărbatului şi care al femeii într-un context dat, descriind, practic, felul în care o comunitate tradiţională funcţionează

Al optulea capitol este numit de autori Familia şi comunitatea şi cuprinde două realităţi tipice ale alcătuirii şi funcţionării comunităţii tradiţionale româneşti, întrajutorarea şi solidaritatea în jurul aceloraşi valori materializate ritual prin sărbători, dar şi prin obiceiuri precum cele de înmormântare, cărora li se dedică un capitol întreg, în care sunt prezentate secvenţele ritualului funerar, recuzita funerară şi postfunerară, pomenile, cimitirul.

Este un capitol al identificării solidarităţii profunde, dar şi al imaginii unor credinţe care persistă de secole.

Ultimul capitol este concentrat pe alte forme de solidaritate comunitară, cea reprezentată de mesele comune, ospăţul la nuntă, praznicul la înmormântare, masa moşilor, masa la Sâmbra oilor, cinstirea Cununii de grâu, masa la hramul bisericii. De la pregătirea pentru realizare acestor ospeţe ceremoniale, până la desfăşurarea lor, imaginile ne demonstrează un tip de comportament ceremonial identitar.

De fapt, albumul este o pledoarie pentru conturarea, dar şi prezervarea unei identităţi pe care tradiţia, prin nucleul său forte de păstrare şi de transmitere care este familia, ne-a înmânat-o cu obligaţia de a avea grijă de ea.

O sută de ani de fotografie etnografică, strânsă într-un album despre familia noastră tradiţională, ce apare în ajunul centenarului României moderne nu este doar o coincidenţă, ci o luare aminte.

Eu privesc, însă, acest album ca pe o maturizare a ştiinţei mele care poate recupera rămâneri în urmă, care poate crea instrumente de lucru atât de utile lecturii etnologice şi care poate participa la consolidarea unei ştiinţe moderne precum antropologia culturală. Modernizarea paradigmelor unei ştiinţe este semnul viabilităţii culturii şi a societăţii în care această modernizare se realizează. De aceea, privesc acest album cu gândul că reprezintă în acelaşi timp un instrument didactic, o operă ştiinţifică şi un mesaj de iubire.