| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Nicolae Petre VrânceanuA fost odată Patria?! De milenii, comori-oseminte stau răspândite pe dealuri şi-n lanuri, pe câmpuri de luptă, în ştiute şi neştiute morminte! Dacă nici în pământul, străveche placentă maternă, nu mai credeţi, nu vă regăsiţi nici fraţii, părinţii ce v-au zămislit, izvorâre perenă, nepăsători veţi uita datoria de a-i pomeni, de a-i cinsti, despre memoria lor a rosti. Ce se-ntâmplă cu voi?! Diavolească distrugere vă macină sângele şi iubirea din inimi o şterge. În ce credeţi atunci, fără Dumnezeu, fără strămoşi? Roboţi fără suflete, doar dormiţi, nu trăiţi, marionete în sforile jocului vă lăsaţi somnolând, nu aveţi îngeri de pază, sunteţi umbre de gând, nişte frunze uscate plimbate de vânt, nisip din pustiuri adus de furtună, în seceta aspră secată fântână. Refuz, alături de voi să trăiesc renunţarea la viaţă, la visuri, la tot ce e sfânt, doar pâinea şi circul pentru voi mai contează doar viciul şi scârba, sodomiţi ai planetei Pământ! Despre ţară şi neam voi vorbiţi la trecut, parcă mamă şi tată nu aveţi, n-aţi avut, ce-i sublim, adevăr şi curat, necinstiţi, sângele strămoşesc îl înveninaţi, îl batjocoriţi. Vă permiteţi să credeţi că totu-i un joc pentru mintea-vă stearpă de-atât nenoroc dar vă spun, ţărâna şi ţara au fost şi vor fi, rădăcini sunt părinţii, adâncite prin fii! Dacă ştiţi sau simţiţi ce simt eu acum, mai e timp, rătăciţilor, să găsiţi vechiul drum, căci România oricum se va scrie, există în noi, neseparată, nu-i putem spune adio ori a fost odată, nu-i un basm, o himeră ce se cere uitată.
Străvechi odor Lui Virgil Carianopol În zile de târzie primăvară, corole dau culoarea lor luminii şi holdele se rumenesc a vară, triumfătoare roze-şi neagă spinii. Braţele-mi simt cum înverzesc în ramuri şi sângele zburând în ciocârlii, trupul cum lin se unduie în lanuri şi tălpile, cum îmi pătrund în glii. În dulcea, luminoasa primăvară am scos la drum covorul românesc, culoarea lui, de grâu şi de secară, cicoarea şi cu macii o-ntregesc. Îl am de la străbunii mei, curat, tracii cei vechi feriţi de munţii-castru, ei singuri ştiu cum roşul s-a păstrat îngemănat cu galben şi albastru. Când lângă ei, sub râul arăturii îmi voi aşterne somnu-n nefiinţă, în câmpul de la marginea pădurii, mă va-nveli cu calda lui velinţă. Atunci, să ştiţi că vouă v-am lăsat iubirea pentru-acest străvechi odor voi, ce veniţi, păstraţi-l tot curat şi daţi-l neîntinat copiilor. Ajun de Crăciun Coboară brazi pe străzile Craiovei miros curat de cetină din munţi, lumina urcă-n turlele Băniei, luceşte ca un gând curat pe frunţi. Mai trece-un an şi se ridică altul, cum râul valuri poartă, fumegos Steluţe, clopoţei vibrează înaltul ce ne pătrunde-n inimă duios. Coboară brazi pe străzi în jos şi-n sus, lucesc în soare turlele Băniei, se-aud copii cântându-l pe Iisus şi retrăim colindele copilăriei. Zăpezile Umbrele se spală din ulciorul în zi prefăcut. Cerul aplecat nemureşte grijile noastre prin azur ridicând tumultul pământului până pe vârfurile ninse ale Carpaţilor, din vechiul ţinut al Vrancei până în zăpezile Parângului, din Alba Iulia şi Chindia Târgoviştei cântând Polul alb şi curat al Iubirii. Umbra din somn Vino cu mine! îmi zise umbra neagră din somn, şi mă bătu pe umeri, apoi îmi arătă legitimaţia cu chenar auriu la pompele funebre. Vin, de ce nu, i-am răspuns, doar ştiu Mioriţa de mii de ani, de când m-am născut. |