Prin anii ’60, când eram tânăr la Cluj, încă nu Napoca, vituperam, împreună cu alţi congeneri, împotriva bătrânilor. Care trebuie să fi avut atunci, dacă mă uit fără mânie în urmă, vârste în jurul lui 40 de ani. Ceva adevăr era în sentimentele noastre, mai ales faţă de cei de la Tribuna (că noi aveam treburi locale pe-atunci), care se mânjeau cu aşa zisele poezii patriotice în mod frecvent. Cei de la Steaua, că şi aia era la Cluj încă de pe-atunci, trecuseră de mult la poezia de notaţie, cum i se spunea celei care făcea primul pas spre eliberarea de poncifele proletcultiste. Sau, poate, era al doilea? Oricum, asta e ce-mi amintesc acum, 50 de ani după ce toate acelea au trecut.

Cum eram educat în spiritul lui audiatur et altera pars (că bietul meu tată a fost judecător), mi-am luat seama, relativizându-mi treptat opţiunile poetice. Nu că i-aş fi înţeles pe cei dinaintea noastră, care trebuiseră să facă mari compromisuri, din care nici nu se mai puteau smulge, sau mai degrabă din impresia pe care ne-o făcuseră nu se mai puteau extrage, dar încercam să le accept existenţa aşa cum fusese ea, cum fuseseră ei, modelaţi, adică deformaţi de teribilele întâmplări istorice prin care – fără voia lor – trecuseră, şi nu cu bine, vai. Astfel încât am emis, mai mult pentru mine, că oricum nimeni altcineva nu mă lua în seamă, teoria că termenul de poezie poate rămâne acelaşi acoperind realităţi foarte diferite, în funcţie de comportamentul estetic al celor care o/ îl practică. Asta voia să spună că şi ceea ce însemnase cândva poezie, pe vremea lui Conachi, de exemplu, dar şi ceea ce încercam noi, cei de-atunci, se putea aşeza sub acelaşi determinativ, fără să supere pe nimeni. În felul nostru, cu vagi influenţe moderniste şi chiar din avangarda de dinainte de război şi din afara patriei noastre literare şi geografice, încercam şi noi să punem în pagină (pe-atunci nu era o expresie figurată), construind texte care măcar voiau să vehiculeze, în alt fel decât cele de până atunci, idei şi sentimente compatibile cu domeniul poetic. Ceea ce nu înseamnă că, înainte de faza publicării, nu încropeam şi noi vaiete şi şoapte precare ale vreunui amor nascent, chiar dacă nu aveam la îndemână ace şi seringi, pe care le acordă Mircea Mihăieş, cu generozitate, celor de azi (v. articolul „Artistul sonor”, România literară, nr. 49/ 2017). Numai că redactorii cărora ne adresam, pentru că internet – aţi ghicit – nu exista nici în Statele Unite ale Americii, darmite în lagărul socialist, ne respingeau textele, nu ştiu dacă totdeauna dintr-o înaltă conştiinţă artistică, dar sigur din fireasca teamă de cenzură. Aşa încât ne înghiţeam ideile şi sentimentele odată cu amorurile ratate, care nici nu se refereau întotdeauna la păcatul cărnii, şi cei care aveau puterea mergeau mai departe, încercând să se conformeze (da, acesta e cuvântul), în felul lor, recomandărilor, generoase ori nu, ale celor care îi respinseseră. Pentru că esteticul, pentru a fi atins, cere – vrem, nu vrem – o conformare la nişte reguli, evident supărătoare pentru mulţi tineri ce bat la porţile afirmării în arte.

În zilele noastre, lucrurile nu s-au schimbat fundamental în ceea ce priveşte vârstele celor care scriu. Toate începuturile se vor, nu neapărat fecunde, cum scria Lucian Blaga, ci expresive, în scopul de a-şi comunica zbaterile şi dezbaterile fiinţei. Numai că s-a pierdut, odată cu cenzura, pe care nu o regret, Doamne fereşte, deloc, acea teamă de ce-o să zică altcineva, câştigându-se (?) o încredere în sine prematură şi, de aceea, dăunătoare pentru evoluţia ulterioară a unor poeţi, că la ei ne referim în special. La asta contribuie, nu tocmai benefic, internetul, acolo unde orice veleitar îşi găseşte lăudătorii, autorecrutaţi dintre cei de o aceeaşi făină (eiusdem farinae în latineşte). Şi cum toţi suntem mai înclinaţi să le credem celor care ne laudă decât celor care ne critică (adesea cuvântul ales este înjură), e normal ca încrederea să crească proporţional cu cantitatea de like-uri date la te miri ce text anemic, postat undeva, în imensul pustiu populat de internauţi de toată mâna. E un efect al democraţiei fără frontiere acesta, dar e şi o pierdere a măsurii pentru mulţi dintre cei care se năpustesc spre literatură. Şi mai e ceva. Dispariţia intimităţii – poţi să auzi în public tot felul de evenimente biografice care altădată ar fi fost păstrate pentru o întâlnire privată, acum evocate la telefonul mobil – e şi ea un motiv pentru care orice se scrie se şi exhibă. În fond, trăim vremuri ale exhibiţionismului, cărora nu le mai convine intimitatea. De ce? Nu se poate arăta lumii întregi, de e interesată, ori de nu, totul? Ei, bine, altădată, chiar în vremurile fără cenzură politică, exista totuşi una socială. Care acum se face tot mai mică, până când ajunge ca o boabă de furnică, vorba ceea…

În vremurile când se intra la facultate printr-o simplă înscriere, anul întâi era foarte populat, doi, mai puţin, iar la ieşire nu mai figurŕ demult aceeaşi cifră din start. Cu admiterile, situaţia s-a mai schimbat, deşi în anii socialismului biruitor, astea nu erau deloc, sau erau prea puţin fundamentate pe cunoştinţele din domeniul ales ale candidaţilor, deseori, cel mai des, contând dosarele lor. Admiterile de după acea perioadă pot fi plasate în ordinea unor întâmplări menite să aleagă grâul de neghină încă înainte de cei patru-cinci, sau acum trei ani de facultate, în folosul mai ales al candidaţilor greşit orientaţi care astfel, fiind respinşi, au timp să se reorienteze. Lupta pentru dispariţia oricăror admiteri, a oricăror selecţii, care se dă în lumea liberă de multă vreme şi la noi mai de curând, după vechimea europeano-americană a noastră, tinde să democratizeze şi domeniile profesionale, dar poate ajunge să le fragilizeze şi omenirea, societăţile să sufere din cauza decăderii profesionale generale.

În zona literară, persistă impresia că lipsa selecţiei, şi mai ales a autoselecţiei, nu poate produce decât efecte minore, însă, în timp, acestea devin majore din cauza pierderii criteriilor ferme, chiar a terenului ferm de pe care să se poată dezvolta o literatură viabilă. Dar, la urma urmelor, cine mai ştie ce e aia o literatură viabilă? Şi dacă mai e nevoie de vreo literatură care să-şi depăşească epoca şi a deveni, astfel, viabilă? Dacă încercările, altădată destinate sertarului, devin, prin repetare şi exces de publicitate, regulă, atunci, într-adevăr, noţiunea de poezie începe să acopere, cum credeam altădată, cu totul altceva decât înainte. Iar acesta poate fi, cred, şi un scop (poate chiar scoop), într-o lume care nu mai vrea să ştie de trecutul său, de – cum se zice prin exagerare poate – rădăcinile sale. Că pe nişte arbori fără rădăcini solide îi ia vântul, asta nu e decât o temă de meditaţie azi uitată. Oricum, vântul solar ne va pulveriza pe toţi, cu terenul pe care stăm, fie el ferm, fie mai tremurător, cu tot.

Dar, până ne va lua vântul pe toţi, vii şi morţi, şi ne va arunca-n univers să rătăcim precum asteroidul care în noiembrie 2017 a trecut prin sistemul nostru solar în lunga, dar nu nesfârşita sa plimbare, va exista mereu şi cealaltă poezie.