Împrumut, doar pentru aceste rânduri (pe urmă îl înapoiez proprietarului), acest titlu al cărţii lui Aldous Huxley ce pare uitată. Când citeam acea poveste, înfiorătoare, îmi dau seama acum, nici prin cap nu-mi trecea că voi trăi eu însumi o minunată lume nouă. Care, iat-o cum îşi arată colţii de după colţul străzii, cel pe care-l voi da în curând. Chit că abia scăpasem din alta, care şi ea pretindea că e lumea nouă.

Noua minunată lume nouă are datele ei specifice. Zilnic ne ciocnim de principiile ei, puse în operă pe ici pe colo, dar ambiţionând, ca toate principiile totalitare, să-şi extindă domeniul la lumea întreagă.

Deocamdată e greu de alcătuit o listă cât de cât apropiată de starea exhaustivă, dar câte ceva se vede, şi încă de multă vreme, de către cei care trăiesc mai dinainte în lumea liberă. Pentru noii sosiţi, cum suntem noi, persistă perplexitatea.

Iată câteva dintre cele care se văd cu ochiul liber:

Contraselecţia înlocuieşte selecţia pe competenţă. Acum primează discriminarea pe bază de culoare, sex, gen, opţiune sexuală, opţiune religioasă ori politică, neapărat mai degrabă spre stânga decât spre dreapta. Competenţa vine pe urmă. Dacă vine. Andrei Şerban, marele regizor, profesor la Columbia University din New York, şi-a povestit experienţa în urma căreia a decis să renunţe la a mai preda. Fiind într-o comisie care trebuia să aleagă pe cineva pentru un post, şefa de departament i-a specificat fără ruşine că trebuie să fie femeie de culoare, de preferat lesbiană, iar la întrebarea lui dacă cel mai competent se va dovedi a fi un bărbat alb, heterosexual, familist, i s-a răspuns ceva de genul „în nici un caz”. Acum câteva zeci de ani s-ar fi spus că aşa ceva e incredibil, fireşte, în lumea aceea, pentru că la noi se practica demult contraselecţia bolşevică, soră a celei care pare a fi câştigat cursa şi pentru noua minunată lume nouă. Şi atunci chiar mă mir de mirarea noastră, când am fost deprinşi decenii la rând cu varianta curat comunistă a procedeului. Sau poate tocmai pentru că ştim cum e, ne încăpăţânăm să nu mai vrem să trăim aşa ceva, fie şi, aparent, de altă culoare (aici cuvântul culoare nu se referă la feţele oamenilor, specialiştii în discriminare pot să se uite în altă parte).

Un semnal dăduse George Steiner, în cartea sa În castelul lui Barbă-Albastră, în 1971, însă pe vremea aia noi eram ocupaţi să parăm, cât se putea, loviturile date culturii şi educaţiei de plenarele partidului, de fapt, de Ceauşescu însuşi.

Dar mai avem şi alte lucruri care se văd a se iţi din ceea ce deja poate fi numit lumea nouă. Cum ar fi slaba preţuire dată culturii, mai ales celei clasice. Înlocuirea studiilor literaturilor cu cele zise de gen sau cu cele de... comunicare. Acum vedem că acest principiu – să-i zicem aşa – vine la pachet cu dărâmarea propriu-zisă a statuilor de altădată, inclusiv a celor ale unor oameni care au pus bazele culturii europene. Sau mai ales astea. Plus obligaţia de a te ruşina că eşti european.

La noi, ţară înapoiată, cum se vede şi la pandemie, de cum au dat de libertate, oamenii, cei tineri mai ales, au decis că e mai bine să n-ai şcoală, dar să faci bani din afaceri, fie ele chiar ilegale. Cât despre bătrâni, mulţi ar prefera corupţia, dacă s-ar afla în poziţia de a o practica. Mă rog, specific naţional, nu-i aşa? Până la urmă, nu-i acelaşi lucru? E, numai că vârstnicii sunt mai ipocriţi şi proclamă din gură cinstea, în timp ce tinerii, cu „ce-i în guşă şi-n căpuşă”, spun pe şleau ce preferă de fapt.

O profesoară de română s-a distins (sic) public prin declaraţia că elevii n-ar mai trebui să-l aibă în manuale pe Creangă, a cărui limbă nu o înţeleg, de preferat ar fi, spunea domnia sa, Harry Potter şi alte câteva asemenea mari succese de dată recentă. Ei bine, în perioada pandemiei, de câte ori era vorba despre reluarea cursurilor pe la şcoli sau despre predarea românei pe internet, cine era întrebat(ă)? Cum cine? Aţi ghicit, aceeaşi doamnă de română tip Harry Potter. De fapt, o demolatoare a unei statui, Ion Creangă. Păi să te mai miri de româna de pe la televiziuni, să te mai miri că aproape toţi comunicatorii, de la meteo la ştiri, l-au mutat pe la, punând în locu-i o altă prepoziţie, şi anume în, de unde era locul lui, plasându-l aiurea, „la momentul respectiv” se spune acum, în loc de firescul „în momentul respectiv”. Aşa că auzim cum va fi vremea în Paris, în Londra, în Moscova, la momentul acesta. Corect ar fi fost, şi a şi fost multă vreme, la Paris, la Londra, la Moscova. În-ul se folosea când venea vorba de ţări sau provincii: în Suedia, în Oltenia, în Catalonia, sau în cazuri ca acestea: în casă, în curte etc. Ei, dar s-au dus de mult asemenea subtilităţi, familiare oricărui cetăţean român care absolvise patru clase acum cinzeci de ani şi poate chiar mai puţini. E drept, am auzit aberaţia asta acum mulţi ani, din gura unui scriitor, care mă informa că se duce în Bucureşti. Cum eram la Cluj, am zis că, deh, aşa sunt ardelenii, nu prea vorbesc tocmai limba literară.

La noi minunata lume nouă ia, aşadar, forme minore, în timp ce în alte părţi agresiunea e mult mai dură. Aici te mai poţi trezi amendat de o comisie care ar fi contra discriminării pentru că ai spus un banc cu ţigani. Dar dacă spui unul cu moldoveni sau cu olteni, că astea sunt multe de tot, oare te mai amendează pentru discriminare?

O concluzie: minunata lume nouă n-are umor. Deloc. Şi asta au înţeles şi antidiscriminatorii de profesie de pe la noi. Nu mai trebuie să râzi de nimeni şi de nimic, râsul e periculos. Mai ales pentru proşti. Şi adică de ce să râzi de proşti? Ca să-i discriminezi? Nici nu e de înţeles râsul, când procedeul preferat e mai de-a dreptul: execuţia.

Violenţa, prezentă în toate manifestările adepţilor minunatei lumi noi, nu mai are cum să apeleze la subtilităţi cum e, de pildă, râsul.

Râsul presupune şi o anume intimitate, or, intimitatea e pe cale de a fi complet izgonită din lume. Pentru că e periculos să te izolezi de masele revoltate, ai putea să gândeşti altceva şi aşa ceva e condamnabil. Gregarismul e modul de viaţă preferat de cei din lumea cea nouă. În fond, aşa reapar oamenii noi, nu departe de cei ai lui N. Ceauşescu. Oamenii noi care-l preferă pe noi lui eu. Poate şi pentru că sună mai apropiat de idealul (sic) lor. În fond, dacă niet kultur, căci niet e vorba predominantă în minunata lume nouă, atunci e mai bine să te strângi în turmă, căci „unde-s doi puterea creşte”, chit că habar nu au ei de unde vine asta. Fericirea de a fi în grup bate tot, s-a văzut şi când cu izolarea cauzată de pandemie.

Din toate astea, plus din cele nemenţionate aici, se vede că minunata lume nouă, pe lângă că va fi plină de nedreptăţi, comise cu pretenţia de a face dreptate, va fi una tristă, încruntată. Dar noi am mai văzut aşa ceva, şi încă nu demult.

Ei, nu disperaţi, o să mai vedeţi, dacă nu vă grăbiţi să daţi colţul.