La 11 septembrie 2001, eram infirm temporar. Adică abia mai mergeam, pentru că încercasem să urc pe Munţii Făgăraş ca altădată, cu nişte bocanci englezeşti noi, Goretex, care îmi făcuseră praf picioarele, plus o ploaie teribilă şi persistentă, care, oricum, m-ar fi întors din drum. Aşa că revenisem cu coada între picioare, cum s-ar spune. A fost ultima mea tentativă de a mai atinge crestele Făgăraşilor, pe care altădată hălăduisem fără griji.

Cred că m-am întors cu o zi înainte, pe 10 septembrie. În seara de 11 septembrie aveam bilete la un concert din Festivalul George Enescu, la ora 19,30. A trebuit, deci, să pornesc, pe jos, mai devreme cu vreo două ore, ca să fiu sigur că am să ajung la timp. Înainte de a încuia uşa pe dinafară, am deschis ca de obicei televizorul fixat la Euronews şi am văzut un „no comment” cu unul dintre Turnurile Gemene de la New York, din ferestrele căruia ieşea fum. M-am gândit că e un incendiu şi primul gând care mi-a trecut prin cap a fost „lasă că vor veni canadair-urile şi-l vor stinge”. Am închis televizorul şi am pornit-o şontâc-şontâc. Am ajuns, iar pe scările din faţa imensei şi neplăcutei săli, l-am întâlnit pe domnul Marius Ralian, care, disperat, mi-a spus ceva de genul „America e la pământ”. Nu mi-a venit să cred. A adăugat că s-au prăbuşit Turnurile Gemene, Pentagonul, Casa Albă. Nu cred că ştia cineva ce s-a întâmplat de fapt şi cine erau cei care prăbuşiseră toate aceste clădiri importante ale superputerii.

Concertul era condus de Kurt Masur, un dirijor german de categorie grea, pe-atunci în vârstă de vreo 74 de ani. A făcut ceva ce nu se prea obişnuise până atunci: în loc să-şi ia bagheta şi pur şi simplu să înceapă, aşa cum se întâmplă la acest festival, cu nu mai mult de şapte minute întârziere faţă de ora anunţată, de n-ai zice că eşti în România celor... multe minute de întârziere, s-a întors cu faţa spre sală şi a vorbit. Am reţinut doar că ne-a spus că a dirijat la New York cu câteva zile înainte şi a transmis, parcă, gândul său către toţi oamenii aceia care-l ascultaseră acolo, inclusiv către instrumentiştii orchestrei simfonice pe care o dirijase.

De atunci, la fiecare 11 septembrie îmi aduc aminte de Kurt Masur şi de cuvintele sale, tot mai îndepărtate în timp, cum şi el e departe-departe, că a plecat de tot în 2015, de atunci îmi amintesc mereu la 11 septembrie de vederea din turnul de nord (sau de sud, nu mai pot acum spune), unde am fost, la restaurantul din vârf, cu câteva luni înainte.

Dar mai ales îmi aduc aminte de prăbuşirea turnurilor, ceva absolut nemaivăzut şi aceeaşi indignare neputincioasă mă cuprinde, ca atunci. Nu ştiu ce am ascultat în seara aceea, probabil o muzică de cea mai bună calitate, dar în ochii mei mai rulau imaginile, încă puţine, de la acel dezastru, pe care le văzusem, iar mintea mea nu mai putea urmări muzica. Mi-am imaginat de multe ori cum e să fii într-un avion condamnat, ştiind că nu mai există scăpare, deşi ar fi atât de uşor dacă descreieraţii n-ar pune stăpânire pe el. Sau agăţat în afara unui asemenea gigant, ca oamenii aceia care s-au aruncat în gol, mai bine decât să ardă înăuntru.

Între timp, şi mai ales acum, la 20 de ani de la marea nenorocire care a schimbat faţa lumii, am auzit apelurile celor din avioane, am auzit, nu demult, şi înregistrările care-i sfătuiau pe pompierii aflaţi în cele două turnuri să mai urce câteva etaje sau să rămână pe loc. Spre a muri, ştiu astăzi, dar atunci cine ştia, cine ar fi crezut?

Pentru că, într-adevăr, cine ar fi crezut că omul poate ajunge atât de jos încât să săvârşească o astfel de ticăloşie? – nu găsesc un cuvânt pe măsură şi nici nu cred că există. Dar, de fapt, de ce ne mirăm? N-au fost Stalin şi ai lui, Ejov, Beria şi ceilalţi criminali sovietici, n-au existat Hitler şi Goebbels şi ceilalţi criminali nazişti, n-a existat Mao, criminalul şef, dacă ne luăm după cifre, încă şi azi stimat oficial în ţara lui şi poate şi-n alte părţi? N-au existat atâţia şi atâţia demenţi, descreieraţi care, de pe la Genghis Han încoace, au torturat şi ucis în chinuri mii şi milioane de oameni? Dar Pol Pot şi ai lui? Dar...

Mă opresc aici. Anul 2001 nu se va repeta, dar Ziua nenorocirii noastre, 11 septembrie, va veni mereu să ne aducă aminte cine suntem, sau, mai precis, cine putem fi, dacă nu suntem atenţi, dacă unii dintre noi, oamenii, îşi pierd definitiv raţiunea. Şi pe aceea de a fi.