Analfabetizarea
de Nicolae Prelipceanu
Michel Houellebecq îi scria lui Bernard-Henri Lévy, în 2008, că poezia e un gen major, în timp ce romanul e... minor, chiar dacă el este true business. La care filozoful şi scriitorul şi omul de acţiune îi răspunde că pentru unii e aşa, pentru alţii dimpotrivă, pentru Antonioni, din contră, filmul e genul major, şi celelalte minore şi aşa mai departe. Dacă îmi aduc bine aminte, încă în anii 80, Constantin Noica dispreţuia regal literatura în general, cu poezie cu tot, în favoarea filozofiei, care, într-adevăr, poate părea şi probabil şi este, dar nu prin eliminarea celorlalte arte ale cuvântului, un gen major. Romancierul francez, care a început ca poet, îşi aminteşte de perioada aceea când era cunoscut numai de puţinii interesaţi de poezie, când îşi citea poemele în faţa unui public restrâns, pe care mai toţi poeţii îl ştiu, numind toate acele manifestări, subvenţionate de stat sau sponsorizate de vreo mare firmă, circuit paralel. Houellebecq nu merge mai departe cu demonstraţia sa, mulţumindu-se doar să observe afirmaţia unui poet, după care, pur şi simplu, poezia nu mai are loc în lume. Sau, mai aproape de citatul original: poate că trăim într-o lume (era concluzia lui Gherasim Luca cu puţin înainte de a se sinucide) în care poezia nu mai are, pur şi simplu, loc. Fapt pe care-l constatăm cu toţii, cu ochiul liber. Mai departe, romancierul francez observă că superioritatea poeziei constă în faptul că generează stil; faţă de poezie, spune el, proza e total lipsită de stil. Or, noi trăim într-o lume în care stilul se pierde pe zi ce trece în favoarea unor câştiguri mai palpabile, mai materiale. Da, trăim într-o lume în care materialismul a învins totul, şi poezie, şi gândire, în care oamenii sunt reduşi la dimensiunile necesităţilor lor organice. Până şi animalele sărmane, fără stăpân, care roiesc în jurul nostru, aleargă numai o parte din timp după o coajă de pâine, permiţându-şi, atunci când vremea e bună, lungi răgazuri de somn şi visare. Priviţi la câinii vagabonzi, priviţi la pisici, că-n junglă nu ne putem uita. Omul însă, trestie gânditoare sau ce frumos sună acest cuvânt, nu numai că nu mai are răgazul pentru visare, dar şi atunci când i-ar rămâne, caută să şi-l astupe repede-repede cu distracţia, cu ritmurile înlocuitoare ale muzicii, date la maximum. De unde stil, de unde melodie, care, în fond, e tot o manifestare a stilului? Când nici limba în care se exprimă cei mai mulţi dintre semenii noştri nu mai e una cultivată, ci un rudiment semi-sălbatic, cu expresii stâlcite sau combinate greşit, cu lipsa oricăror reguli comune, care să o facă un instrument de comunicare, de dialog, de unde să mai apară/răsară amatorii de poezie, amatorii de stil? Îi auzeam nopţile trecute pe crainicii şi reporterii televiziunii naţionale, cea unde am aflat altădată şi despre filozoful Euripide, îndârjindu-se să spună că un ministru al lui Gaddafi a făcut nu ştiu ce declaraţii în Londra. Mă distram, acum peste 25 de ani, auzindu-l pe un faimos scriitor spunând că se duce în Bucureşti, dar îmi explicam neştiinţa folosirii prepoziţiilor potrivite cu substantivul potrivit prin provenienţa lui ardelenească, unde bântuie tot felul de influenţe. Şi iată că greşeala de atunci a devenit regulă la televiziune. Poate că ipochimenii aceia se temeau să spună, corect, la Londra, de teama repetării sunetului l din la şi din Londra dând cu acest prilej într-o groapă mult mai reală. Dar toate astea vin din nesiguranţa celor învăţate cândva sau deprinse după ureche. Şi când instrucţia şi educaţia au coborât la acest nivel, nu mai ai ce să aştepţi pentru poezie, care e, totuşi, o expresie esenţială, rafinată, chiar atunci când dă, ca de multe ori în prezent, prin gropile limbajului de mahala. Pentru că şi poezia de mahala sau cartier, cum i se spune azi mahalalei de altădată, tot are un subtext de oarecare subtilitate, pe care un neştiutor de în sau la Londra nu are cum să le perceapă. Aş fi înclinat să cred că există un complot bine ascuns împotriva omului, pentru a-l epura pe acesta de tot ce avea cât de cât spiritualizat, pentru a-l transforma într-un robot de care poţi dispune cum vrei şi când vrei. I-ai creat reflexul condiţionat în faţa bunurilor materiale, îl poţi dirija mult mai uşor decât pe individual deprins să analizeze, să caute subtexte şi subtilităţi, şi motivaţii şi motive ascunse. Nu cred că rezistenţa prin cultură, la socialismul dezlănţuit, a fost echivalenta dizidenţei şi cu atât mai puţin a opoziţiei, chiar dacă toţi rezistenţii, în sinea lor, erau contra. Dar azi, când lucrurile au devenit mult mai ameninţătoare, când materialismul, dialectic sau nu, a învins, culmea, după ce regimurile pe care le susţinuse au căzut, poezia e o rezistenţă reală, o dizidenţă chiar împotriva unei lumi care nu-i mai dă drept de cetate. Şi nu pentru că lumea asta s-ar călăuzi după o afirmaţie grăbită a lui Platon, pentru că nici acesta nu prea mai are vreun drept în lumea de azi, ci pur şi simplu din necesitatea de obţinere a omului nou, real, foarte aproape de cel propovăduit şi realizat, în mare parte, de regimurile comuniste. Omul nou trăieşte în prezent, iar poezia, ca orice artă, de altfel, îl poate trimite spre anumite abisuri, poate chiar luminate, din care ar putea ieşi cu idei care să nu mai convină libertăţilor vaste ale democraţiei. Sau poate că, de fiecare dată când omul este introdus sau se introduce singur într-un sistem, se produce acelaşi fenomen de despiritualizare, deculturalizare, chiar de analfabetizare.
|
|