Mi-am adus aminte, zilele trecute, de celebrele versuri ale lui e.e. cummings, traduse în româneşte cam aşa: „a murit buffallo bill/ cel cu care am vânat împreună tigri/.../tare aş vrea să ştiu, doamnă moarte, cum îţi plac ochii lui...”. Pentru că era vorba tot despre o moarte. Petrecută cu mai bine de o lună în urmă, dar despre care aflasem cu întârziere. E vorba despre moartea lui George Whitman, cel care a înfiinţat la Paris una dintre cele mai pitoreşti şi mai umane librării din lumea asta, Shakespeare and Company. Mă grăbesc să adaug că, de fapt, prima librărie pariziană cu acest nume a fost altundeva şi a avut un alt fondator, o fondatoare, Sylvia Beach, editoarea lui Ulysse de James Joyce, dar aceasta fusese desfiinţată în 1941 de ocupanţii germani ai Parisului. George Whitman a luat numele vechii librării anglo-americane şi l-a dat librăriei sale abia după moartea Sylviei Beach, în 1964, după ce librăria lui se numise, la început, în 1951, Mistral. Era într-un colţ pitoresc, pe rue de la Bűcherie, aproape de Place St Michel şi de Notre Dame şi de biserica St Julien le Pauvre, unde se ţin regulat duminica şi slujbe ortodoxe, în greceşte...

Îmi aduc vag aminte prima mea vizită acolo, în colţul acela absolut neverosimil de Paris medieval (blocul cu patru etaje în care e azi librăria a fost o mânăstire din secolul XVI). Se mai păstrează acolo un fel de fântână de fontă, veche şi ea, cu un fir de apă bună de băut, apoi banca ce înconjoară unul dintre copacii rămaşi în picioare, apoi spaţiul verde aproape sălbatic care desparte acest loc de Cheiul Montebello, pe care trec miile de automobile, dincolo de care e Sena... Dar aici e linişte, simţi parcă aerul răcoros al unor timpuri îndepărtate, nepoluat de fumurile epocii noastre, iar pe mesele scoase vara afară, poţi vedea zeci-sute de cărţi de toată mâna, de la romane de consum la premiabili Nobel, în ediţii şi ele de toată mâna. Dar marele tezaur este înăuntru, în încăperile strâmte de jos şi de la etaj, pe unde abia te poţi strecura de rafturi pline.

Prima dată când am nimerit acolo, nu cu mulţi ani în urmă, am văzut în cămăruţa de la etaj, unde e un fel de bibliotecă de împrumut şi sală de lectură în acelaşi timp, tolănit pe unul dintre paturile modeste, aşezate pe margine, un motan negru, placid, privind calm la cele ce se petreceau în jurul lui. Un an sau doi mai târziu, când Denisa a întrebat de soarta motanului, i s-a răspuns că a dispărut, l-au căutat cât l-au căutat şi acum s-au resemnat cu ideea că s-a pierdut. L-am văzut atunci şi pe George Whitman, un bătrân cu părul vâlvoi, care se agita cu nişte cutii mari de carton, spunându-le ceva tinerilor care lucrează pe-acolo. Citisem pe un fel de tablă neagră cam decolorată anunţul scris cu cretă al predării librăriei către fiica sa, Sylvia, botezată după numele fondatoarei primei librării Shakespeare, anunţ în care George îşi recunoştea eşecul ca romancier, ceea ce l-a şi îndreptat spre librărie, pentru a se păstra totuşi aproape de singurul domeniu care-i era drag. L-am mai văzut, cred, şi anii următori, era târziu, după 2000, ieşind câte puţin pe-afară, dar totdeauna cu o treabă, sau măcar cu o indicaţie către tinerii săi asistenţi. Motanul cel negru fusese înlocuit de o căţeluşă, tot neagră, extrem de vie şi de agitată, care se afera printre picioarele vizitatorilor, dar fără să le dea vreo atenţie. Cât despre cărţi, numai de bine. Într-o încăpere aparte, la parter, se păstrează ediţiile princeps ale operelor scriitorilor moderni americani, din celebra Generaţie Pierdută, a lui Hemingway şi Scott Fitzgerald, dar şi multe altele. Pomenind numele lui Hemingway, îmi aduc aminte că şi trecerea lui prin Paris este marcată printr-o inscripţie tot dintr-un colţ creat de două clădiri, o prelungire a trotuarului, undeva, tot în Cartierul Latin, mai sus, spre Place de la Contrescarpe. Asta în paranteză fie spus. (H. a fost cel care a eliberat, personal, în 1944, vechea librărie Shakespeare and Company, dar dincolo se menţionează trecerea lui din tinereţe pe la Paris, pe când acesta era o... sărbătoare.)

De fiecare dată când ajungeam pe rue de la Bűcherie, pe urmă, mă întrebam dacă o mai fi trăind sau nu George Whitman, pentru mine atât de viu şi de apropiat, fără ştirea lui, fireşte. Anul trecut am aflat că e bine şi nu suferă de nimic. Pentru ca acum să citesc în România literară ştirea că George Whitman nu mai e. Căutând pe internet, am aflat şi data morţii patronului acelei fantastice librării şi biblioteci în acelaşi timp: 14 decembrie 2011. Două zile după ce împlinise 98 de ani.

Prin colţul lui de Paris, George Whitman a făcut să treacă o mulţime de scriitori englezi sau americani, el, prietenul cândva al lui Ferlinghetti, care l-a şi încurajat, zice-se, să deschidă această mai-mult-decât-librărie. Într-una dintre verile trecute, am avut surpriza să-l întâlnim acolo pe George Szirtes, admirabilul poet englez de origine maghiară, pe care l-am cunoscut la Neptun, unde a fost de două ori invitat la festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“. La finalul lecturii, când ne-a văzut, a avut şi el o surpriză, aşa că am fost chit. Chiar acum, când scriu aceste rânduri în memoria celui de-al doilea mare Whitman american, deloc rudă cu cel dintâi, este anunţată o altă întâlnire literară pe micul dar prietenosul spaţiu din faţa librăriei Shakespeare. Cu vitrinele ei vechi, cu pereţii de lemn din jurul lor vopsiţi într-un verde închis, librăria lui George Whitman va rămâne unul dintre popasurile cele mai familiare şi mai plăcute într-un Paris plin, de altfel, de asemenea locuri, în care, totuşi, Shakespeare and Company e unică. Dacă treceţi prin Paris, nu ocoliţi acest punct, foarte aproape şi de micul teatru unde se joacă, de mai bine de 50 de ani, cam de când se înfiinţa librăria lui George Whitman, sau aproape, Cântăreaţa cheală a lui Eugčne Ionesco.

Nu prea departe de acest loc liniştit unde îţi poţi găsi o clipă de fericire, există un altul, pe care îl asemăn în sinea mea cu el, relieful Le départ des fruits et légumes du coeur de Paris 28 février 1969, al lui Raymond Mason, ce descrie cumva, plastic, pe omul medieval care, conform textului alăturat de marele artist operei sale, este pentru totdeauna izgonit din inima oraşului. Locul exact: L’église Saint Eustache, fosta biserică a halelor de altădată, acum lângă Forum des Halles. Fără a evoca direct epoca medievală, librăria lui George Whitman invocă şi ea, cumva, o realitate izgonită, dacă nu încă din centrul oraşului, oricum din mintea şi inima prea multor oameni.