De ce revin prietenii mei de altădată
de Nicolae Prelipceanu
Nu
eu sunt vinovat că-mi vin mereu în minte prietenii de altădată, poeţi sau
oameni normali. Uneori, noaptea, când dorm, învie câte unul şi mi se adresează,
mă mir ca prostul văzându-l la fel de viu ca şi mine (în vis sunt foarte viu),
stăm o vreme de vorbă, îmi dă de înţeles că are un fel de permisie, dar că
trebuie să se întoarcă. Nu neapărat când cântă cocoşul, nu neapărat la o
anumită oră, pentru că întâlnirea noastră se petrece pe zi, chiar dacă eu o
visez noaptea, dar totuşi...
Şi
nu eu sunt vinovat dacă atât de mulţi dintre cei cu care am fost altădată
alături nu mai sunt acum pe-aici, primprejur. Nu ştiu dacă au scris o limbă ca
un fagure de miere, ştiu sigur însă că erau şi ei poeţi, de pe urma cărora au
rămas cărţi, vorbe memorabile, chiar dacă nu mai are cine să le deschidă, cine
să le memoreze. Şi asta pentru că nu mai e la modă să citeşti cărţile celor de
altădată, trendul este către cei vii, numai către ei. Chiar dacă
adeseori ei nu fac decât să descopere ce descoperiseră şi ceilalţi înaintea
lor. Aţi observat că expresia, cândva curentă pentru redescoperiri care se dau
drept descoperiri, şi anume a descoperit America, nu mai circulă, de fapt ca
atâtea alte expresii care făceau farmecul acestei limbi, altminteri dificile şi
greu de învăţat de către străini? Nu mai e de actualitate această expresie, pentru
că azi se practică furtul sistematic, intenţionat sau din ignoranţă, de materie
intelectuală, dacă pot să spun aşa ceva. N-am să mă apuc să dau aici exemple,
le-am şi uitat pentru că ele nu contează, contează trendul, mereu trendul,
obsesia tuturor, aşa cum obsesia multor femei fără altă ocupaţie este ultimul
model de rochie sau de poşetă, ca să nu zic de sanda de vară.
Personal,
nu am fost niciodată interesat de moda vestimentară, nici chiar când eram
tânăr, şi atunci preferam să rămân cu un pas în urma trendului. Că exista şi pe
atunci un trend, chiar dacă nu i se spunea aşa, ci, direct, româneşte, tendinţă
sau şi mai direct modă. Am înţeles demult, sau poate că mi-a spus cineva
încă de pe vremea când eram copil, că moda şi schimbarea ei intempestivă au
apărut din cauza necesităţii producătorului de a-şi vinde o nouă marfă, odată
ce aceea veche s-a epuizat. S-au cumpărat toate rochiile lungi? Ce să mai facă
creatorul (sic) de modă? Simplu ca bonjour (bine că nu se prea zice good
day, că l-am fi auzit şi pe ăsta înlocuit): proclamă ca nouă moda rochiilor
scurte şi scurtissime, chit că ele mai fuseseră o dată la modă, cu câteva zeci
de ani înainte şi uneori chiar cu mai puţini ani.
Dar
mie când mi se arată prietenii mei care nu mai sunt, ei nu poartă nicicând
nimic care să poată fi asimilat vreunui trend, deşi sunt îmbrăcaţi, dar
uite că îmbrăcămintea nu contează în acele vise, în urma cărora nu rămân decât
cu un fel de dor nelămurit şi uimit şi sperând că a fost adevărat şi că ne mai
putem întâlni, în permisii, pe-aici pe deasupra. Poate că am prins noi nişte
ani când nici să vrei şi n-ai fi putut să te ţii după modă, care se crea mai la
vest, mult mai la vest, admiţând că aflai totuşi de existenţa ei. E drept, să
recunosc, moda blugilor, cărora la început li se spunea dangalezi (îmi
amintesc vorba asta încă din liceu, adică de foarte demult), ne-a atins şi pe
noi, dar era un vis greu de împlinit, aşa că l-am uitat ani de zile, până la
apariţia surogatelor. Şi astfel, se vede, văd şi eu, acum deodată, cum se spune
în Ardeal, că am dedicat modei fie şi numai un fel de vis. E drept nu esenţial
şi nu constant, ci doar aşa, recurent, amintindu-mi mai mult de standardul meu
material scăzut decât de dorinţa fierbinte de a purta aşa ceva.
A
te purta cu produsele spiritului ca şi cum ar fi produse industriale, de tipul
vestimentar de exemplu, supuse modei, mi se pare, totuşi, o greşeală, în ciuda
faptului că, dacă mă întrebaţi, o să spun da mai degrabă sincronismului
proclamat de E. Lovinescu decât tradiţionalismului păşunatec al lui Nicolae
Iorga. În fond, şi mă tem că am mai spus-o, poate nu chiar la această rubrică,
să urmezi moda este, de fapt, să te dăruieşti uniformei. Sigur, o uniformă mai
uşchită, cum se spunea altădată, dar dacă toţi o poartă, atunci tot uniformă
este.
M-am
izbit cu această formă de uniformizare, e drept nu de vestimentaţie, acum mulţi
ani, când pe gardurile sau pereţii din România scria Zorro, că tocmai
rulase filmul cu pricina, iar la Havana am văzut aceeaşi inscripţie. Plus că,
în aerogara de la Madrid, doi copii, cubanezi în mod evident, se jucau alergând
şi spunând numele nu ştiu cărui alergător din ţara lor, la modă şi în ţara mea
şi în toată lumea pe-atunci, după ce cucerise nu ştiu ce medalie
internaţională.
Poate
că, pentru a mă feri de uniformele, fie şi civile, de pe ei şi din mintea lor,
ale celor de azi, revin câteodată prietenii mei care nu mai sunt, să stăm de
vorbă ca altădată şi să ne îmbrăţişăm chiar, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat, căci mă feresc să le spun dar tu eşti mort, ce cauţi aici?. Ei
încearcă în felul ăsta să mă elibereze de lumea de azi şi să mi-o readucă în
faţa ochilor pe cea a noastră, de ieri. Care, vai, îmi dau seama în cele din
urmă, nici ea nu era egală celei de alaltăieri sau de răsalaltăieri şi tot
edificiul ridicat de mine împotriva schimbărilor de suprafaţă se năruie.
|
|