Mi-am amintit, zilele trecute, de anii când trebuia să ai grijă ce spui şi în faţa cui spui. De anii guvernaţi de frică. Oricât am fi vorbit noi de liber, tot exista undeva, înăuntrul nostru, venită de-afară, o mică cenzură, tot mai mare cu vremea, care ne împiedica să spunem totul tuturor. Îmi aduc aminte de un coleg de Uniune a Scriitorilor, aplecat periculos spre masa noastră de la restaurantul aceleiaşi Uniuni, ca să nu scape nimic din ce vorbeam noi. Şi ce vorbeam, că socialismul, sau, mă rog, comunismul nu are cum să fie o societate reuşită din moment ce administratorii ei sunt cei care nu fuseseră în stare să-şi administreze nici propriile gospodării, iar acum (atunci) administrau state întregi. Cetăţeanul respectiv ne era cunoscut mai puţin ca scriitor de opere, cât de informaţii la Securitate. Cineva dintre cei cu care stăteam la masă l-a prevenit: vezi să nu ne cazi în pahar şi el
s-a retras, deloc ruşinat, probabil înciudat.

Dar asta a fost de mult, au trecut zeci de ani de atunci. A trecut chiar şi deceniul nouă, şi chiar şi deceniul unu, şi iată că
mi-a fost dat să aud din gura unui coleg de Uniune reproşul adresat redactorilor unei reviste care ar fi… de dreapta, culmea, când încă mai persista coaliţia stânga-dreapta, proaspăt desfăcută. Şi ce era de dreapta în manifestările revistei al cărei titlu nu vi-l spun? Păi faptul că recenza uneori anumite reviste, despre care nici nu ştiam că sunt de dreapta. Nu contează că le recenza şi pe altele, vizibil de stânga, se vedeau numai cele de dreapta. Tipul de gândire care poate produce asemenea reproşuri îmi era cunoscut, parcă-l auzeam pe cutare securist sau colabo al securistului, de acum vreo patruzeci de ani. Să mă confrunt din nou cu acest tip de gândire, în 2014, mi s-a părut absolut uluitor.

Credeam – naiv, ştiu acum – că trăim într-o lume democratică, unde opţiunile sunt libere şi unde nu mai încape argumentul „venim noi la putere şi o să vedeţi voi”, tipic pentru alte vremi şi alte mentalităţi. Dar văd că ne întoarcem mereu spre o lume şi o mentalitate pe care speram că am depăşit-o. Şi parcă îmi sunau în urechi iarşi şi iarşi vechile prefabricate ale erei totalitar comuniste şi ale învăţământului politic de altădată, reînviat ca o fantomă scârboasă.

Nu am uitat încă vremea când lupta de clasă era la mare stimă, toată ziua aflam că „duşmanul de clasă nu doarme” şi alte asemenea inepţii manipulatorii. Le regăsesc, dacă le-aş fi uitat, în cărţile despre comunismul devastator al unei mari părţi a lumii. Dar, surpriză, le regăsesc sub forma urii totale şi fără întoarcere a partidului considerat de stânga pentru partidele sau chiar numai persoanele de dreapta. Aşa se întâmplă dacă se aplică modele evoluate asupra unor societăţi care n-au reuşit să se smulgă din teribila manipulare comunistă. Sau: asta e democraţia originală despre care vorbea cineva în primul an al libertăţii noastre. Culmea este că poţi auzi asemenea afirmaţii sau ameninţări voalate din partea unor oameni care, în mod normal, n-ar fi apucat să fie convertiţi la mentalitatea comunistă, fie pentru că erau prea tineri ca să treacă prin malaxorul învăţământului politic, fie pentru că aveau antidotul acasă, în familie. Şi, tot culmea este că, uneori, nici nu sunt oameni cu o instrucţie precară care nu le permite să judece singuri, cu capul lor, asemenea celui invocat de Arghezi cândva, „cel ce gândeşte singur şi scormone lumina…”.

E de înţeles lupta de clasă, chiar şi în formele ei cele mai acute, prin diferenţa dintre indivizi, care pot fi grupaţi, fie şi numai în minţile oamenilor, în clase. Resentimentul este specific tuturor celor care nu reuşesc aşa cum visează sau îşi propun. Astăzi ştim că resentimentul a fost motorul revoluţiilor, orice alte analize li s-ar aplica. Sau: motorul principal. Efectul e cunoscut: ridică-te tu, să mă aşez eu. Or, resentimentul nu dispare, n-are cum să dispară nici în cele mai democratice societăţi, pentru că pretutindeni şi întodeauna vor exista oameni care să se descurce mai bine în viaţă şi alţii, perdanţi. Iar lumile democratice încearcă să aplaneze conflictul cauzat de resentiment prin voalarea lui, cumva, înlocuind lupta de clasă cu dreptul de a crea partide, cu programe diferite, dar preluând şi sarcina nemulţumirilor, a nemulţumiţilor. Să înţelegi, cum se întâmplă la noi prea adesea, partidele drept clase şi să începi lupta între dreapta şi stânga nu este decât semnul unei întârzieri a mentalităţii, al unei lipse a propriei gândiri. Sau, dimpotrivă, al unui oportunism dus la extrem, la urma urmei explicabil într-o lume unde politica nu este decât un mecanism de căpătuire personală a celor care au ales să o practice. Şi, în fond, asta este adevărata restauraţie, nu-i nevoie să-i mai vezi repuşi în drepturi pe vechii nomenclaturişti, ajunge să le vezi mentalitatea preluată dezinvolt de persoane din generaţiile mai noi, ce e rău nu piere, ba renaşte mai ceva decât Pasărea Phoenix din propria-i cenuşă. Asta e restauraţia în cap.