Inadaptabilii
de Nicolae Prelipceanu
Ne întrebăm mereu
încotro, revistele literare?, ne întrebăm mereu încotro cultura şi câte
altele. În fapt, lumea se schimbă mult mai rapid decât până acum şi, fiind
obişnuiţi cu încremenirea din comunism, nu ne mai putem adapta la mobilitatea
tocmai a acelui tip de societate în care ne-am grăbit să ne bucurăm că am
intrat. Personal, mi-e tot mai greu să suport şi mitocănia de pe stradă, dar şi
pe aceea de la emisiunile de televiziune şi, atenţie, nu mă uit la fleacurile de
pe la posturile de manele, mascate sau nu. Tot mai greu de suportat şi
mitocănia şi lipsa de logică a tuturor celor prinşi de justiţia română cu mâna
în sacul bugetului. Toţi sunt, brusc, bolnavi, toţi sunt victime ale vreunei
răzbunări politice, unul nu se întreabă dacă, nu cumva, chiar a greşit. Acuma,
ca să fiu sincer, nu pledez pentru adaptarea la această parte a acestei lumi de
secol XXI. Dar nici pentru la sourde oreille faţă de chemările, în
urechile altora de sirenă, ale tehnicii de ultimă oră.
Am asistat la o
dezbatere asupra revistelor literare, unde, din cauză că m-am referit la cadrul
mai larg în care evoluează acestea, cultura şi la cel, mai larg, în care
evoluează cultura, adică ţara şi chiar la cel şi mai larg, al lumii întregi,
cuiva i s-a părut că vorbisem metafizic. Sigur, e greu să te imaginezi
într-un angrenaj imens, mult mai cuprinzător decât micul cadru al redacţiei şi
al treburilor de-acolo, dar cred că altfel nu vom putea supravieţui. Dar e şi
mai greu să vezi cum trenul trece pe lângă tine, încă destul de încet ca să-l
mai prinzi, şi tu nu mişti un deget ca să o faci.
Lamentaţia ne este
specifică, poate că întregii lumi culturale de pe glob, ea poate fi o
reminiscenţă a romantismului plângăcios al altor epoci. Pe noi, cei din partea
de est a lumii, ne-a ţinut peste termenul de expirare al acestor elemente
psihice şi literare însuşi regimul, care se şi baza pe o încremenire doar din
când în când mişcată puţin de câte o rotaţie de partid şi de stat. Dar în
rest, totul era acolo, fixat pentru eternitatea aia care trebuia să se
desfăşoare până la fericirea finală, în comunism, cu distribuţia lui aberantă,
a bunurilor după nevoi, fericire
în care nu mai intram. Căci, până la urmă, chiar asta şi este
eternitatea, o epocă a istoriei umanităţii în care nimeni nu ajunge, dar toţi
ne înghesuim la ceea ce par a fi
ferestrele ei. Acum, în era nouă
începută, lumea s-a întors cu spatele spre eternitate, nu se mai uită nici
măcar la ferestrele ei, de fapt desenate pe pereţi, în felul celebrelor murs
peintes de la Lyon. Şi cu asta ne e greu să ne mai obişnuim, după o lungă
eră a cultului eternităţii sau, măcar,
a supravieţuirii operei faţă de corpul fizic al celui care a creat-o, în fond o
întoarcere, fără voie, la corpul spiritual al antroposofiei după Rudolf
Steiner.
Gata, s-a terminat cu
asta, democraţia a desfiinţat eternitatea, care era, oricum, un vis
aristocratic, fie şi doar al aristocraţilor minţii, reprobaţi azi din tot
sufletul de tinerele generaţii. Păi cum să fie altfel, când aud că în anumite
ţări, ceva mai avansate decât a noastră pe calea democraţiei (chiar populare
de data asta) se preconizează, dacă n-o fi şi început deja, dispariţia notelor
şi calificativelor aplicate elevilor şi studenţilor, ca nu cumva să se simtă
discriminaţi cei cu unele mai mici, faţă de cei capabili de unele mari, adică
de excelenţă. Sigur că, aici, se poate
invoca un argument ce pare de bun simţ (dar şi ăsta a cam dispărut din limbajul
contemporan), şi anume acela că fără o elită (altă noţiune epurată din lumea de
azi) s-ar putea ca lumea însăşi, cea ajunsă pe mâna egalilor, ca să nu le zic
mediocri, ar putea să decline tot mai mult, până la propria ei prăbuşire. Dar
nu voi folosi argumentul, ca să nu par prea conservator.
Astfel, aşa cum ne-am
trezit brusc în străinătate atunci când au apărut mărfurile pe care altădată
le-am fi văzut numai acolo, dacă am fi ajuns, tot aşa ne mai trezim o dată, dar
mult mai temeinic şi mult mai greu de surmontat, străini în însăşi lumea
spiritului, la care credeam că avem acces. Consumul, introdus pe toate uşile,
nu numai pe cea din dos, şi în cultură, şi aplicat cu îndârjire la produsele
zonei, transformă fundamental totul, inclusiv siguranţa unora ca noi că măcar
asta va supravieţui, aşa, în general. Oricum, lumea de azi şi-a câştigat ceva
ce unii dintre noi, subsemnatul în orice caz, au cultivat cu îndârjire încă de
pe vremea când nici nu se putea spera la o cădere a comunismului victorios.
Ai fost sceptic, na,
ai acum scepticism la scară universală, să te saturi, pare a mi se răspunde, de
undeva, nu din înalt, ci de alături, de la egalii mei, căci, nu-i aşa, toţi
suntem acum egali. Şi, aşa sceptici cum suntem, ne întrebăm mereu, cu Vasile
Dan în frunte, ca la Arad, luna trecută, Revistele de cultură, încotro? Păi încotro,
în aceeaşi direcţie cu toată lumea, că nu mai merge ca înainte, ca până acum.
|
|