„Sacralitatea“ limbii române

Spiritualitatea poporului român s-a constituit ca un subiect de reflecţie permanentă pentru gânditorii, filosofii, poeţii şi teologii noştri din toate timpurile. Sensibilitatea şi unicitatea fiinţei românului, dar şi contextul plin de taină şi de sacralitate în care acesta îşi desfăşoară existenţa au dat naştere la o serie de impulsuri la meditaţie şi analiză. Pe lângă aceste realităţi cotidiene de profundă sensibilitate şi conţinut spiritual, întâlnim ca obiect de contemplaţie şi limba română, acel instrument inconfundabil prin care românul îşi transmite şi exprimă trăirile şi gândurile intime.

Aşa se face că plecând de la Sfânta Scriptură, în special de la Vechiul Testament, Pr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu, în volumul: Vechiul Testament – izvor spiritual al limbii române (Ed. Europolis, Constanţa, 2008, 217p.) reuşeşte să realizeze o lucrare de pionierat în cultura română în care se scoate în evidenţă faptul că marea majoritate a conţinutului fonetic al limbii noastre este de factură sau posedă nuanţe şi conotaţii biblice (p. 7).

Utilizând o serie de cunoştinţe de natură istorică, geografică, arheologică, numerologică, folclorică, lingvistică şi biblică, autorul reuşeşte să creeze un adevărat univers spiritual în care fiinţa, cultura şi limba românească îşi găsesc originea, fundamentarea şi dimensiunea biblică. În acest sens, autorul îşi argumentează demersul precizând că Sfânta Scriptură reprezintă sămânţa familiei fonetice a limbii române (pp. 8-9): „Spiritualitatea românească este profund legată de Sfânta Scriptură, Vechiul Testament fiind câmpul de apropiere dintre ebraica biblică şi limba română. Vorbind de credinţa în Dumnezeu, implicit ne referim la Vechiul Testament din care creştinii români au folosit nu numai nume proprii, ci şi alţi termeni biblici, deoarece sunt foarte bogaţi în semnificaţii spirituale pentru viaţa religioasă... Numele proprii din Vechiul Testament sunt folosite şi în onomastica românească, ceea ce confirmă fără dubii, legătura dintre Sfânta Scriptură şi spiritualitatea românească” (pp. 27-28, 64).

Structurată în două părţi, lucrarea ia spre analiză o serie de toponime, nume proprii, hidronime, vechi denumiri ale lunilor anului, sărbători creştine sau alte cuvinte româneşti spre a le descoperi originile lingvistice biblice. În acest sens, primul cuvânt analizat este Valahia (= waladhia), care în dimensiune biblică se referă la cei care s-au născut din Iahve. Tot legat de Valahia, autorul prezintă şi denumirea de valah, cuvânt apropiat fonetic de verbul ebraic triliteral valah (waladh) care înseamnă „a se naşte”. Astfel, Pr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu spune că acest nume este acordat primilor români întrucât face referire la naşterea noastră creştină ca popor, deoarece aşa cum istoria precizează şi argumentează cu date certe, poporul român s-a născut creştin încă de la începutul său (pp. 64-65).

Alte toponime care fac obiectul studiului autorului sunt: Basarabia (substantivul basar = trup, pământ + adjectivul rab = mare, nobil = particular „ia” = prescurtarea numelui Iahve); Maramureş (mar = Domnul + ram = Prea Înalt + muraş = Cel ce a lăsat moştenire); Oltenia (olt = să înalţi + na = te rog + ia = Doamne); Covasna (prepoziţia „ka” = element de comparaţie + vasan/basan = pământ rar, răsfirat); Pleniţa (pele = minunat + eţ = pădure, pom – trad. „pădurea minunată”); Pelendava (trad. „cetatea minunată”); Pieleşti (pele = minunat + eş/iş = om + sufixul pronominal persoana a II-a, singular masculin „ta-ti” – trad. „tu eşti omul minunat”); Iaşi (trad. „omul lui Dumnezeu); Vieroşi (trad. „fiul conducătorului, voievodului”); Gorj (gur = a locui ca străin + ja-j, de la Iahve – trad. „locuitorul lui Dumnezeu”); Bărăgan (trad. „a creat Raiul”); Oltenia (trad. „Să înalţi, te rog, Doamne”); Bănie (trad. „Dumnezeu a zidit”); România (verbul rum-rom = a înălţa + interjecţia „na” = te rog + prescurtarea „ia” de la Iahve – trad. „Te rog, Doamne, să înalţi”).

Dintre hidronimele româneşti de origine biblică analizate de autor sunt demne de remarcat următoarele: Dunărea (nume pe care autorul îl pune în legătură cu vechea denumire Istru, şi care se traduce prin „Dumnezeu Cel minunat”); Timiş (tim = a fi curat + iş = om); Argeş (trad. „Omul lui Dumnezeu care tânjeşte”); Amaradia (trad. „A zis Dumnezeu Stăpânitorul”); Jiu (denumire care derivă în mod direct de la Iahve şi se referă la binecuvântarea pe care Dumnezeu o dă oamenilor prin apa acestui râu); Vodiţa (trad. „comunitatea din pădure”. Aici autorul sugerează ideea potrivit căreia râul Vodiţa şi-ar fi luat denumirea de la comunitatea monahală – vaedeţa – întemeiată de Sf. Nicodim în pădurile din apropierea acestei ape – pp. 14, 132); Bârzava (trad. „Fiul Cel sfânt al Tatălui”); Târnava (substantivul tir-târ = turn + adjectivul nava(h) = paşnic – trad. „Turnul paşnic”).

Un capitol cu totul aparte este cel dedicat exegezei vechilor denumiri ale lunilor anului. Aici, printr-o amplă analiză filologică, autorul scoate la lumină bogatul conţinut biblic pe care s-a fundamentat vechea limbă românească atunci când a denumit lunile anului. Demersul autorului este vrednic de laudă, deoarece dacă până acum, mergându-se pe filiera latină, ni se arăta că denumirile lunilor vin de la unele nume de zei sau de la alte sărbători păgâne romane, prin această carte, domnia sa, făcând apel la filiera biblică, ne demonstrează că aceste denumiri au la bază un conţinut biblic. Astfel, în ordinea cronologică în care sunt prezentate şi de autor, ele au următoarele înţelesuri: Gerar (trad. „s-a născut lumina); Făurar (trad. „aici este lumina”); Mărţişor (trad. „Domnul care a ieşit este Lumina”); Prier (trad. „Fructul luminii); Florar (aici autorul apelează şi la denumirea actuală Mai = apă, dar şi la vechea denumire Florar, care spune că s-ar referi la lumină, concluzionând că în această lună, prin creşterea luminii şi prin ploaie, Dumnezeu binecuvintează pe oameni şi întreaga creaţie); Cireşar (trad. „pământul în vârful/apogeul luminii”); Cuptor (denumire care derivă din substantivul biblic Caphtor = ornament sferic de candelabru în templu); Gustar (grecescul gea-gu = pământ + ebraicul star/satar = ascuns, minunat); Răpciune (trad. „Pământul stabilit de sus”); Brumărel (trad. „în înălţime sus este lumina lui Dumnezeu”); Brumar (trad. „în înălţime este lumina”) şi Undrea (trad. „generaţia cea una a lui Dumnezeu”, denumire pe care autorul o pune în directă legătură cu naşterea Mântuitorului Iisus Hristos prin care întreaga umanitate este repusă în relaţie de filiaţie cu Dumnezeu – pp. 159-160).

În ultimul capitol al lucrării, autorul se ocupă în mod special de originea biblică a denumirilor sărbătorilor creştine. Pentru el, aceste denumiri nu au nimic în comun cu sărbătorile păgâne şi nici sărbătorile ca atare nu se constituie ca o încreştinare a celor păgâne, aşa cum se sugerează de unii filologi, istorici şi, din păcate, chiar de unii teologi că Rusaliile creştine ar avea la bază vechea sărbătoare romană păgână Rosalia. În acest sens Pr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu analizează denumirea fiecărei sărbători creştine mai importante şi, după ce arată semnificaţia propriu-zisă de nuanţă biblică a denumirii sărbătorii, precizează şi importanţa şi însemnătatea evenimentului istoric desemnat de sărbătoarea respectivă. Dintre aceste sărbători amintim: Crăciunul (cara/qara = a chema, a numi, a striga + vechea formă românească „cea” + terminaţia arhaică „un” – trad. „cheamă de pe pământ”, expresie pe care autorul o prezintă în strânsă legătură cu cântarea de Crăciun „Hristos pe pământ”); Paştele (pasah = trecere – în înţeles creştin, are sensul de trecere de la moarte la viaţă); Rusaliile (substantivul roş = cap + verbul ala(h) + a înălţa + particula „ia”, prescurtarea numelui divin Iahve – trad. „înălţarea capului – Dumnezeu”).

Analizată per ansamblu, lucrarea Pr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu se prezintă ca o introducere importantă în studiul foneticii şi al conţinutului spiritual al limbii române. Aşa cum precizează şi autorul însuşi, demersul său nu trebuie văzut ca o încercare forţată de ebraizare a limbii noastre, ci ca o analiză pertinentă şi o valorificare a fondului religios pe care limba română îl înmagazinează în masa lexicului său (p. 209). Concluzia la care el ajunge este grăitoare în acest sens: „Ea (limba română n.n.) este o limbă sfântă, tocmai pentru faptul că se adapă din sfinţenia cuvântului scripturistic” (p. 214); sau „limba română este sacră tocmai prin faptul că transmite veşti sfinte” (p. 145).

Amplu studiu filologic de încărcătură biblică şi cu bogate nuanţe spirituale, demersul Pr. Prof. Univ. Dr. Emilian Corniţescu întreprins prin această lucrare se prezintă ca un sincer elogiu adresat limbii române. Faptul că el subliniază şi repetă în mod permanent că în limba română se dă prioritate tot timpul spiritualului faţă de material ne face să ne dăm seama de responsabilitatea pe care trebuie să o avem în momentul în care utilizăm această limbă prin scris sau prin vorbit: „cuvintele nu sunt doar nişte vehicole ale vorbirii cu descrieri doar de ordin istoric-filologic, ci şi vorbe de duh pe care le decodăm cu ajutorul filologiei biblice” (p. 207). Tocmai din acest punct de vedere, volumul de faţă poate fi caracterizat şi ca o apologie a frumuseţii, spiritualităţii şi „sacralităţii“ limbii române.