| Articole |
| Versiunea PDF |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Ofelia Prodan*** La începuturi, nu era nimic în mine și eu tot încercam să pun câte ceva, să descrească nimicul și să crească plinul. Să devină preaplin, să fie așa ca un fel de prunc în mine și în mine să rămână, să mă bucur tot timpul de el. Dar cum creștea el, și voia să iasă afară, dar eu nu-l lăsam și el lovea în mine cu tot ce găsea la îndemînă. Cu jucării, cu unelte de meșterit, ba chiar cu cărți. Se răzbuna, cum se răzbună copiii răzgâiați și eu i-am zis: Bine, afară cu tine, sunt sătulă și de plin și de preaplin!. Și el a vorbit: Atunci tu vei rămâne doar cu nimicul ăla?. Și eu am răspuns: Da, haide acum ieși la lumină să vadă și lumea ce-am strâns eu în mine, de când sunt pe aici, prin cartierul ăsta.. Și el a vorbit din nou: Atunci mai bine nu!. Și eu am răspuns din nou: Atunci mai bine nu!, și afară din mine l-am dat. De ce stau eu ore în șir nemișcată ca o păpușă daia de ceară îmbrăcată în rochie de muselină și mă gândesc la moarte? De ce visez doar moarte, până când patul meu, vitrina plină de bibelouri de porțelan, pereții văruiți în alb, capătă miros de flori de cimitir, viu colorate? Îmi face bine, îmi zic, așa ca o gură de aer proaspăt sau ca o cafea tare dimineața, în fața ferestrei deschise spre stradă. Aiurea, îți cam place să pierzi vremea, îmi spune cu glas de ventriloc jucăria de pluș de pe masă. Și deodată mă apucă așa un chef să mă ridic și să dansez dezlănțuit, că moartea oricum vine și când vine, am eu așa o ambiție să mă găsească în plină viață, să-i arăt că-s mai a naibii decât dumneaei. cineva îmi șoptise odată să caut în pământ o gaură de șarpe și să-mi spun acolo, cu voce tare, dorința cea mai puternică, pe la apusul soarelui. uitasem totul între timp. dorințele mele se împlineau sau nu, apele creșteau și ieșeau din matca lor inundând pământul și toate găurile de șarpe pe care le cunoșteam. într-o zi am știut că murisem, deși toate erau la fel: mama îmi făcea ceai dimineața, ea își bea cafeaua singură în bucătărie, apoi întorcea ceașca să ghicească. mi-a spus că de trei ori m-am trezit peste noapte și că de fiecare dată strigam tare într-o limbă neînțeleasă, cu atâta disperare, încât l-a chemat pe tata, m-au luat pe sus și m-au dus în grabă mare la ape, dar toate apele s-au retras. a rămas o groapă mare asupra căreia eu m-am aplecat ca prin vis și-am strigat în limba aceea necunoscută dorința mea. apoi m-au dus iar pe brațe acasă, m-au așezat în pat și eu am dormit liniștită până în zori când am știut din nou că murisem și toate erau de parcă nu se întâmplase nimic. Visam că urc pe un munte de foc viu. Flăcările erau reci. Dar cu cât urcam muntele se înălța și mai mult, iar flăcările mă ardeau. În curând, m-am transformat într-o vâlvătaie vie. Urcam cu înverșunare și în față îmi apăreau chipuri necunoscute de oameni. Întindeam mâna mea de foc să le ating și ele dispăreau lăsând în urmă spații negre care îmi absorbeau orice gând nesigur. Tot urcând și arzând, în mine totul se topea, până și teama, până și groaza unui sfârșit sau unui nesfârșit chinuitor. Iar inima mea era acum doar foc, cel mai pur și viu foc. Și deodată, chipurile ascunse ale celor dragi m-au izbit cu o putere înspăimântătoare în inima mea de foc și acolo mi s-au cuibărit cu toată dragostea pe care mereu mi-o dorisem și pe care nu o cunoscusem încă așa cum aveam s-o cunosc acum în focul aceasta nesfârșit de viu. Erau treisprezece scaune cu câte un cap de om și ele pluteau peste ape. Fiecare cap avea câte două guri, cu o gură grăia cu limbă de moarte și prin cealaltă viața grăia pe limba ei. Și un singur cap era de femeie. Și acest singur cap avea două limbi de viață și încontinuu grăia. Așa frumos grăia că o invidie nestăpânită le cuprinse pe celelalte douăsprezece capete că începură să se învârtească amenințător cu tot cu scaune în cercuri din ce în ce mai apropiate de scaunul cu cap de femeie ce nu știa a grăi decât pe limba vieții. În furia și invidia lor fără seamăn l-au răsturnat și capul de femeie a alunecat înspre ape și înainte de a fi înghițit s-a oglindit doar o clipă la suprafața apelor și văzându-și frumsețea încremeni în acel loc deasupra apelor și acolo a rămas veacuri întregi uimind și înspăimântând pe fiecare om ce trecea pe acolo prin frumusețea nepământeană a chipului și a graiului dătător de viață. *** ce-ar fi dacă pur și simplu fără voia mea nu voi putea muri nici azi nici mâine nici poimâine și niciodată oare nu mă vor arăta cu degetul și vor râde de mine că nu mă pricep și eu să mor măcar așa de formă oare nu vor zice că sufăr de vreo boală necunoscută ce prelungește viața la infinit și vor încerca să mă trateze cu forța vor scrie pamflete peste pamflete despre ridicola mea condiție îmi va apărea caricatura peste tot până mă voi sătura și mă voi preface că am murit și după ce mă vor îngropa de vie voi sta cuminte în mormânt încercând să nu mai deranjez pe nimeni *** de ce ies mereu ultimul pe ușă și nu o închid de ce mă îmbrac cu hainele pe dos și beau singur în beci până mă îmbăt criță și cânt pe două-trei voci să-mi fie rușine pentru asta și pentru tot să-mi fie rușine că sunt foarte blând și că mi-e frică de moarte sau mai degrabă de ce îmi imaginez că o să fie după să-mi fie rușine că mănânc numai noaptea și numai pe furiș că împart mâncarea cu furnicile și gândacii și că vorbesc despre orice cu furnicile și cu gândacii că mă tem de umbrele oamenilor iar de oameni nu mă tem și mai ales să-mi fie rușine mare rușine că mereu îmi vine să plâng fără să știu de ce și chiar plâng când cineva mă salută pe stradă în miezul zilei și îmi zice salutare salutare amice astăzi arăți formidabil se vede de la o poștă că îți merge al naibii de bine *** Doamne Doamne Tu ce faci când te plictisești sau când trebuie să mergi la cumpărături și supermarketul e închis nu te superi și Tu măcar așa un pic nu îți vine să înjuri printre dinți sau măcar să bați cu pumnul în masă și Doamne când nu e nici noapte nici zi și Tu nu dormi dar nici treaz nu ești oare nu-ți vine să te întrebi cu ce ai greșit de se întâmplă așa ceva dar Doamne oare nu ești și Tu la fel ca și noi un biet amărât care trăiește de pe-o zi pe alta și își numără bănuții să-i ajungă până la sfârșitul săptămânii oare nu te temi și Tu la fel ca și noi de întuneric și de aceea umbli mereu cu bricheta în buzunar la fel ca și noi și nu-ți vine Doamne să-ți iei câmpii când cineva te roagă să-i dai și azi o bucată de pâine și doar o bucată mică de pâine mai ai și Tu de azi până mâine Prin gaura cheii Câteodată se mai întâmplă să vezi prin gaura cheii lucruri despre care credeai că nu există. De exemplu, o sirenă zbătându-se grațios printre faldurile cearșafului. În timp ce ea moare, până la urmă cearșaful nu e la fel de primitor ca marea, el stă întors cu spatele și fumează. O răsucire involuntară și tresari când prin gaura cheii nu vezi decât bustul lui uriaș, gol și păros apropiindu-se de tine. Dacă te uiți dimineața prin gaura cheii ai șansa s-o vezi pe bunica trăgându-și budigăii, în timp ce bunicul se preface că doarme, dar ține un ochi întredeschis și o privește atent. Apoi bunica își aranjează fusta, ridică jaluzelele, trebăluiește prin cameră și pentru o clipă îl vezi pe bunicul zâmbind. Nu te sfătuiesc să te uiți la prânz prin gaura cheii. Atunci nu ai decât șansa să vezi niște guri pantagruelice înfulecând tot ce este pe masă. Mâini unsuroase mângâie burdihane pline. În surdină se aud plescăituri. Când totul s-a terminat, burdihanele adorm pe scaune sforăind mulțumite. Seara, da, seara, e cel mai potrivit moment. Atunci, pe fereastra întredeschisă intră un vultur pleșuv care se transformă într-un bărbat chipeș. Ea doarme. Somnul de seară. El o sărută pe buze. Ea deschide ochii și țipă. El se sperie și țipă. Se privesc lung câteva clipe, apoi se reped unul spre celălalt îmbrățișându-se și sărutându-se cu furie. Nici noaptea nu e un moment rău. Atunci se deschide mormântul de sub talpa ușii. Ies toți morții și se așază pe jos, turcește, beau cafea și fumează narghilele. Discută aprins până dimineața despre toate aspectele importante ale vieții. Al șaselea simț Sunt unii care vorbesc de un al șaselea simț. Mi se pare un lucru firesc. Mai ales iarna, când stai mai tot timpul în casă și privești cu nasul lipit de geam zăpada viscolită. Atunci, vezi tot felul de felul de făpturi fantomatice plutind odată cu fulgii de zăpadă într-o feerică și inofensivă tornadă. Iar făpturile acestea îți transmit telepatic fotograme cu eschimoși care vânează foci. Tot ele îți mai transmit că de la o vreme, de la Crăciun adică, ai început să semeni cu o focă și să te ferești, căci sezonul vânătorii tocmai a început și eschimoșii sunt puși pe treabă. Nu vrei să le dai crezare, dar alergi într-un suflet la oglindă și te privești. Două harpoane ți se înfig în spinarea lucioasă, în timp ce doi ochi negri, rotunzi și umezi te fixează îngroziți, iar mustățile lungi și dese îți tremură de durere. Mi se pare un lucru la fel de firesc să existe și un al șaptelea simț. Și un al optulea. Și un al nouălea. Oricâte poți născoci și de oricâte este nevoie. Totuși să nu întrecem măsura, uneori e atât de fascinant să te rătăcești prin lumi ciudate și cu cât ești mai dezorientat cu atât mai bine. Îți vor sări în ajutor ființe pe care în mod obișnuit le întâlnești în basme. Bine ar fi să le tratezi cu respectul cuvenit. Altfel riști să nu te mai întorci niciodată în lumea obișnuită. Eu unul, aș risca. Odată am văzut o focă la Zoo. Îngrijitorul se chinuia s-o hrănească. Foca părea apatică. Când îngrijitorul îi punea peștele sub nas, ea întorcea capul. Am apelat imediat la al șaselea simț. I-am transmis telepatic că am un plan de evadare. Ea mi-a transmis tot telepatic că o să eșueze ca toate celelalte. Eu i-am transmis să aibă totuși încredere. Ea mi-a transmis că sunt un prost. Cu toate acestea, a doua zi, foca înota fericită în Marea Glaciară, sub o imensă banchiză de gheață, pe care doi eschimoși stăteau la pândă cu harpoanele pregătite. |