Absurdul şi crepuscularismul
de Ovidiu Ghidirmic
Absurdul şi crepuscularismul
sunt cele două coordonate principale ale liricii lui Eleodor Dinu, poet
ajuns la cel de al şaselea volum de versuri prin Colivia de amurg
(Editura Ramuri, 2013), după Linii întrerupte (1993), Fântâni în
orizont (1995), Ştreangul fericirii (2008), La margine de poeţi
(2010) şi Zări epileptice (2011).
Cele
două coordonate se presupun şi se intercondiţionează, nu pot exista una fără
alta, Absurdul şi crepuscularismul se află într-o relaţie de strânsă
interdependenţă.
Absurdul
este sentimentul dominant al liricii lui Eleodor Dinu. Absurdul este o
componentă esenţială şi permanentă a lumii, dar care a crescut simţitor în
epoca modernă, ce stă sub semnul copleşitor al acestui devorant sentiment, după
cum ne demonstrează o întreagă literatură universală. Iar literatura noastră
numai de absurd nu duce lipsă, de la folclor şi până la I.L. Caragiale şi
Urmuz, doi dintre străluciţii precursori ai absurdului modern pe plan european.
Aşa
cum scriam, cu altă ocazie, poezia lui Eleodor Dinu ne oferă imaginea unei
lumi absurde şi derizorii. Eleodor Dinu
este un poet parcimonios în expresie, foarte concentrat, profund şi
interiorizat, care confesează un ermetism substanţial, deloc facil şi formal,
şi care scrie o poezie în răspăr, ŕ rebours, aşa cum puţini poeţi ai
generaţiei sale reuşesc să mai scrie, rostind adevăruri crude şi incomode
despre epoca sa şi despre lumea de astăzi, desacralizată, care este departe de
a fi cea mai muribundă dintre lumile posibile, abordând lucrurile dintr-o perspectivă nietzscheiană,
în care categoriile morale şi-au pierdut consistenţa şi valabilitatea, cu
profeţii dintre cele mai sumbre, aşa cum Nietzsche proclama moartea lui
Dumnezeu, iar Emil Cioran vorbea despre Demiurgul cel Rău. Există un spirit al
epocii Zeitgeist, cum spune filosofia germană pe care poetul îl
surprinde cum nu se poate mai bine, cu cea mai mare pătrundere. Starea
sufletească predilectă este aceea de mal du sičcle, de rău al veacului, cum
îi spuneau romanticii, sau de spleen, după simbolişti, sau de lehamite, mai
pe româneşte şi cu o coloratură balcanică. Pe această linie, de ironie şi
sarcasm, discursul liric al lui Eleodor Dinu capătă tonalitatea vehementă şi
vitriolantă a unui pamflet arghezian.
Elocvente
şi de-a dreptul memorabile sunt şi titlurile unora dintre volume: Ştreangul
fericirii şi Zări epileptice. La fel de sugestiv este şi titlul
recentului volum: Colivia de amurg.
Absurdul reclamă, de la
sine, crepuscularismul, atracţia spre amurg, spre asfinţit, spre
momentele crepusculare ale zilei, cu farmecul
aparte al extincţiei.
Crepuscularismul este un fenomen
sau un complex specific epocilor de decadenţă, de decădere, de declin, cu
nuanţele lor de degradare, agonie, extincţie, sfârşit (gr. eschaton).
Epocile de decadenţă sunt, de regulă, epoci de epuizare, devitalizare,
dar şi rafinament. Aşa au fost perioada Egiptului elenistic, a Imperiului
Bizantin sau a simbolismului, care a cunoscut o ramificaţie numită
decadentism. O epocă de decadenţă poate fi considerată, fără nici o reţinere,
şi epoca noastră, a acestui început de mileniu în care am intrat. Cu specificaţia
că, mai ales la noi, după o perioadă de totalitarism, avem acum o decadenţă
fără rafinament.
Metafora
din titlul acestui volum este o metaforă a crepuscularismului. Eleodor
Dinu surprinde întreaga cromatică a asfinţitului, moliciunea ceasului de
purpură (Amurg înflorind), dar şi decadenţa morală şi spirituală,
declinul pe toate planurile din epoca pe care o traversăm. Din această
perspectivă deloc întremătoare şi lipsită de speranţă, viaţa apare ca un viitor devastat de iluzii (Viaţa mea).
Putreziciunea se răspândeşte peste tot. Poetul vorbeşte despre verdele putred
al bietelor trestii. Este vorba de fragilele trestii gânditoare ale lui
Pascal. Ermetismul lui Eleodor Dinu este un ermetism încărcat de simboluri.
Spiritul se sufocă sub orizontul vulgarităţii şi al prostului gust: lumina
care horcăie în pieptul orizontului vulgar (Consiliat).
Nostalgicii de astăzi sunt larve de eroism
eşuat (Nostalgii pierdute).
Viitorul este cel al speranţelor ucise: în timpanul viitorului grohăie mistreţi
(Măcar ardorile). Şansele ce se oferă sunt şanse purulente (Spinarea).
Dar, parcă mai greu decât orice de suportat este criza axiologică a
valorilor întreţinută într-o epocă a imposturii şi incompetenţei, a lipsei de
cultură şi a semidoctismului. Crepuscularismul se însoţeşte cu nihilismul.
O poezie se intitulează chiar Nimic. Toate drumurile merg spre
niciunde (Răscolim nopţi). Imaginile apocaliptice - ale sfârşitului unei lumi abundă în acest
volum. Poezia lui Eleodor Dinu este un strigăt al disperării, de cea mai mare sinceritate şi
gravitate, o radiografie, cum nu se poate mai exactă şi mai convingătoare, a
unui poet care, dincolo de darul metaforelor, uneori, strălucitoare, are un
simţ istoric foarte dezvoltat şi ştie în ce lume trăieşte. Parcă preferăm o
asemenea viziune, lucidă şi realistă, entuziasmului facil şi naiv al defunctei
epoci totalitare.
|
|