Crescut dintr-o antologie poeticã bilingvã intitulatã Carrefour/Rãscruce (2005), în care sunt adunaþi vreo nouãzeci de poeþi din aceeaºi perioadã, volumul de faþã pune în prim plan „comentariul critic asupra temei ºi autorului prezentat”. Mixând repere teoretice ale unor Tzvetan Todorov, Charles Mauron, Bachelard, Poulet, Starobinski ori J. P. Richard, autorul încearcã sã „treacã ºi sã re-treacã” în revistã un numãr de poeþi mergând „din temã în temã”, într-o criticã ce pare „a-ºi alege presque au hasard începutul ºi sfârºitul în cazul fiecãrui autor examinat”. În privinþa pericolelor ridicate de abordarea de tip tematic (nesocotirea justei valori a operei literare, situarea în acelaºi plan valoric a unor texte inegale doar pentru a configura convenabil tema), Ilie Constantin pune în joc, iniþial, o judecatã emoþionalã : „De ce aceia (poeþii-n.n.) au fost aleºi, iar nu alþii? Mai întâi, pentru cã ei mi-au venit în minte, printre alþi autori perfect reprezentativi”; apoi, o temperare conceptualã : critica tematicã „favorizeazã cunoaºterea unei epoci literare; ea pune, poate, mai puþin în luminã individualitãþile (în mod necesar fracþionate), dar valorizeazã ansamblul”.

Dupã o argumentare justificativã privind motivaþia alegerii subiectului, Un oximoron al lui Giordano Bruno („entuziasmul melancolic”: entuziasm în privinþa abilitãþii poeþilor români de a reînnoda peste supliciile comunismului „cursul mare al lirismului dintre cele douã rãzboaie mondiale”; melancolie declanºatã - ºi devenitã mânie - „la gândul obstacolelor ideologice ºi opresiunii pe care scriitorii, oamenii de culturã le-au avut de înfruntat”), ºi un preambul teoretic, Direcþii ºi înrudiri stilistice, cartea deschide o primã secþiune angajantã: Realism-socialist. Aici sunt glosaþi Dan Deºliu (cu Lazãr de la Rusca ºi Minerii din Maramureº, culmi ale proletcultismului românesc, cu foarte puþine pasaje recuperabile „dintr-o compoziþie mortal ruinatã de tonul gazetãresc, de patosul demagogic”, care derapeazã într-o ironie amar-absurdã, cum ar fi o atingere lamartineanã de tipul: „Clipã, stai, opreºte-þi zborul / se prãvale compresorul!”) ºi Mihai Beniuc (cu chiotul din Lumini crepusculare, unde versificaþia „realist-socialistã nu-i decât o crispantã caricaturã în care personalismul violent se sloboade fãrã frâu”). În continuare, Între discurs ºi expresia lapidarã îºi fac loc „definiþiile lirice” ale lui M. R. Paraschivescu, ori se lasã „despuiat de tropi ºi de unduioasele eufonii”, asemeni lui Eugenio Montale, un A. E. Baconsky; tot aici, Ion Mircea „frânge punþile semantice în lãuntrul versurilor”, „auzind / ºi golurile dintre lumi”, în culegerea sa de debut, Istm; mai încolo, Adrian Popescu din Umbria pãstreazã „în lirica sa ochii copilãriei ºi o inocenþã de neînvins”, dând dovadã de „o mare modestie ºi un act de curaj în demersul sãu poetic, direct ºi plin de farmec”.

Din Exploatarea miturilor, a folclorului, a referinþelor culturale, Florin Mugur reinterpreteazã ºi scormoneºte dincolo de „numele date de alþii” în volumul sãu, Destine intermediare; Cezar Baltag (în Madona din dud) abundã în „aluziile mitologice ºi reperele culturale”(fecioarele solomonare, zodiacul, tarotul º. a.); Ileana Mãlãncioiu pune accent pe „vulnerabilitatea fiinþei”, reactivând motivul folcloric al jocului ielelor (poemul Ierodesa). Între Expresioniºti ºi onirici sunt comentaþi Ioan Alexandru (cu placheta de debut Cum sã vã spun ºi Viaþa deocamdatã), insistându-se pe „deformare” ºi pe viziunea „foarte sumbrã a existenþei rurale”; un alt transilvãnean, Gheorghe Pituþ, îºi face loc aici: cu o percepþie similarã, deformarea din poemul Cam atât din volumul Cine mã apãrã capãtã o dinamicã general-resorbitoare, trimiþând la genezã („se încâlceºte lumea / aºa ca la-nceput”). Onirismul e cernut prin Leonid Dimov (în Eleusis), pãrãsind „aºa-zicând condiþia umanã pentru a se exprima din exterior în numele unei...herghelii”: „Suntem cu toþii niºte negri cai / De dimineaþã izgoniþi din rai.”

În capitolul Limbaj, conºtiinþã artisticã, arte poetice, în consonanþã cu Pierre Reverdy (poetul nu dispune de nimic altceva decât de cuvinte), precum ºi cu M. Raymond, Julien Gracq ori Paul Valéry, comentatorul scoate pe teren pe Tudor Arghezi, mai precis creaþia „ultimului Arghezi”(în Frunze), unde „se risipeºte parcã lent imaginea imperioasã a Faurului”: iscusitul mânuitor al cuvintelor „pare acum sã se desfete lãsându-se condus de fostele victime”; rãscoleºte prin cufãrul cu poeme al lui Vasile Voiculescu, aflându-l resemnat: „Nu mai întreb ce vremuri bat afarã” (Autoportret romantic la 67 de ani); îl surprinde pe Lucian Blaga lucid ºi melancolic, împãcat cu sine dupã agresiunile sistemului politic: dupã ce „Viaþa-ntreagã gânduri am rostit / ºi cântece am spus”, cere ca „în satul meu pe umeri sã mã duceþi / întins pe lunã ca pe-un scut”. Tot aici, Al. Philippide (cu Monolog în babilon) îºi aminteºte „fantasmatica lipsã a mijloacelor necesare scrisului”, glisând spre palimpseste, dar rãmânând credincios în puterile poeziei: „c-un fir pe care-l trag din stele / poeþii leagã lumile-ntre ele”(Ausonius). Sunt iarãºi supuºi analizei prin acest nou filtru M. Beniuc, A.E. Baconsky, Leonid Dimov, lãsând loc ºi lui ªt. Aug. Doinaº, lui Petre Stoica ori Mircea Ivãnescu. Un spaþiu generos îi este alocat lui Nichita Stãnescu, la care „elementul extraordinar al creaþiei este, poate, incapacitatea sa de a se servi de realitate aºa cum o percep ºi rãsfrâng ceilalþi oameni”. Tranzitându-i opera, Ilie Constantin depisteazã „o aventurã lucidã în conºtiinþã, un martiriu în cuvânt”. Pentru un alt poet prezent sub cupolã, Ovidiu Genaru (cu opul Nuduri), „obsesia centralã de identificare” rãspunde unui inedit al viziunii: „Nedefloratã e lumea în calea poetului”, ori „Tãcerea, tãcerea-i himenul cuvântului”(Tãcerea). Plutonul se întregeºte cu Florenþa Albu, Dan Laurenþiu, Cezar Baltag, Gheorghe Pituþ, Constanþa Buzea, Angela Marinescu, Cezar Ivãnescu, Adrian Pãunescu.

Într-o nouã deschidere tematicã, Materialitatea lumii, reveria departelui, vin sã-ºi reveleze discursul o altã ceatã de aezi; acum Arghezi simte panteist prin volumul Frunze, „intrând voluntar în circuitul universal al materiei”; Al. Philippide induce lectorului printr-un poem scris prin 1978, Secrete ºi mistere, „o adevãratã obosealã faþã cu explorarea umanã (istoricã sau fizicã) a realului”; Geo Dumitrescu sapã în real pentru a „stabili adevãrul” în Dar eu zic mereu. Descinderea în palpabil atrage ºi pe Nicolae Labiº, a cãrui poezie pare crescutã „sub semnul unui veritabil simbol totemic: cel al cãprioarei (cerbului, ciutei, gazelei) care trezeºte în cititor un amestec de imagini, privind desãvârºita ºi suava inocenþã pânditã de moarte”. Pe la Marin Sorescu, materialitatea se face simþitã pregnant: copacii suferã de insomnie (Paºii), oamenii sunt popice (Popice) º. a.. Despre Emil Brumaru, comentatorul zice cum cã „practicã o poezie de sentimente domestice, printr-o senzualã deriziune”, lumea nemaifiind pentru poet demult un lucru abstract. Mai dibuie lumea cum este ºi Ana Blandiana, Dinu Flãmând, ªerban Foarþã, Nicolae Prelipceanu. Creuzetul Iubirii aduce în prim plan pe Arghezi la 87 de ani, unde, în poemul Remember, „existã o poezie de dragoste a marii bãtrâneþi-expresie tandrã a solidaritãþii existenþiale”. La Voiculescu, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginarã sunt „poezie de dragoste pentru poezia de dragoste”. Blaga iubeºte arhetipal în Umbra Evei, iar Nina Cassian afirmã „pasiunea sanguinã, dorinþa carnalã” (Roºu perpetuu). N. Stãnescu trãieºte „tandra agresiune a pasiunii” în O viziune a sentimentelor. Încã ofrande lui Amor aduc ºi Brumaru, C. Ivãnescu, V. Mazilescu, Dinu Flãmând.

Dupã o aºa cãlãtorie, poeþii noºtri ajung ºi La pragul metafizic, unii cãutând divinitatea (Arghezi, Voiculescu, Blaga) în subsecþiunea Dumnezeu, alþii habitând la marginea neantului, în proximitãþi thanatice, în subcapitolul Omul în faþa morþii (Beniuc, Jebeleanu, E. Botta, Doinaº, Dimov, Sorescu, Florin Mugur º. a.). Excursul tematic se finalizeazã în Singurãtate, identitate umanã, timp. Arghezi exprimã o „solitudine-mai puþin în raport cu semenii sãi, cât faþã cu tãcerea divinã”; Blaga pare „a suferi un ºoc aproape fizic cu timpul” în poemul Ce îmbãtrâneºte în noi, iar Sorescu nu face altceva decât sã se iveascã Singur printre poeþi. În concluzie, o carte binevenitã în sertarul operelor de criticã ºi istoriografie literarã, cu un ton didacticist, tãieturã obiectivã ºi forþã comprehensivã ca de la „poet la poet”.