Iubire şi directeţe
de Ovidiu Pecican
Poet lansat prin mai
multe volume, format în ambianţa scriitoricească albaiuliană păstorită literar
de bardul echinoxist Aurel Pantea şi valorizată de revista pe care acesta o
conduce, Discobolul, Flaviu George Predescu se dovedeşte şi un eseist
împătimit. Poetul merge mai departe. Eseuri despre iubire nu promite
ceva pentru a face altceva, ci adună texte prozastice cu caracter de dezbatere,
uneori, confesiv alte ori. Caracteristica lor demnă de preţuire este o anume
spontaneitate jucată sau autentică, e mai puţin important de ştiut, câtă
vreme efectul a fost deja creat şi o nedisimulată sinceritate. Aşa ceva îl
aminteşte pe Petru Popescu din volumul de publicistică Între Socrate şi
Xantipa, tânăr apostol al finalului anilor 60 din Bucureştiul secolului
trecut, unde marile teme şi iubirea, inutil să o mai precizez, este una
dintre ele se conformau fără prea multe fasoane ţâşnirii dizolvante a unui
scris expresiv, asertiv, combativ cu totul neinhibat.
Deşi posesor de fibră poetică, autorul nu face parte din
tagma rapsozilor care descântă cu mare înfiorare defensivă acest sentiment şi
instinct fundamental al vieţii. Firea lui optimistă şi veselă, contagioasă, nu
improvizează pe o partitură defetistă, elegiacă ori, ştiu eu, lipsită de
clorofilă. Chiar şi atunci când vine vorba despre suferinţă, el povesteşte
despre ea ca despre o boală şi o infecţie, ceea ce, să recunoaştem, contrazice
superstiţia de mare preţ a lui Dostoievski că suferinţa ar însemna şansă a mântuirii,
catalizare a metaniei şi condiţie indispensabilă a transcenderii mediocrităţii
condiţiei umane. Temele textelor cuprinse în volum, având în marea lor
majoritate avantajul de a combina experienţe şi impresii personale cu teme mari
ori cu prezenţe în orizontul vizuala unor siluete ilustre (ca, de pildă,
romancierul Augustin Buzura la o apariţie televizată), sunt pretextul unor
construcţii discursive prin intermediul cărora Flaviu George Predescu îşi
afirmă, nestingherit de vreo pudoare excesivă sau, dimpotrivă, de vreun exces
impudic, un fel de a fi, un mod de a vedea lumea. Există ceva care, tipologic
vorbind, aminteşte de modul plin de naturaleţe în care, nu atât de demult,
Marin Preda punea împreună, în numai câteva rânduri, pe Tolstoi sau un filosof existenţialist cu cutare întâmplare din
copilăria petrecută în Siliştea-Gumeşti, în aşa fel încât, oglindindu-se
reciproc, ambele referinţe dobândeau un plus de relief, nu se estompau şi nu se
macerau una pe cealaltă. Afirmaţiile eseistului sunt tranşante. El nu
împărtăşeşte opinia că sexul vine din creier, ci este de părere că Sexul este o chestiune de suflet. Poate
părea banal, după cum poate părea şi impudic, celor neduşi la biserică, dar
autorul afirmă aici un crez în faţa căruia mă înclin: divorţul dintre sex şi
afectivitate alienează iremediabil, făcând din cel mai intens prilej al
întâlnirii dintre două trupuri o înălţare la incandescenţa inimii. După
propria-i declaraţie programatică, Preocupat de om şi de libertate, de o
iubire curată şi de relaţii normale, nu bazate pe constrângeri unidirecţionale
sau reciproce, cu realităţi convenite,
mi-am propus ca această carte să aibă şi valenţe de armă, nu doar de manual.
Mai simplu spus, cel care o citeşte să poată să se apere de anumite tare comportamentale,
proaste obiceiuri, şiretlicuri sau alte atitudini conştientizate sau nu, în acest proces de relaţionare
bărbat-femeie, pe care noi îl numim
generic: iubire. Surprinde, în aceste cuvinte, credinţa că o carte de acest
fel poate fi socotită cu la fel de mare îndreptăţire ca şi, să zicem, Visul
Maicii Domnului, un talisman care îndrumă înspre bunele practici ale vieţii,
dar şi apără de rele; o carte apotropaică, deci. Cred că nu sunt mulţi
literaţii români actuali care împărtăşesc cu toată convingerea un asemenea
crez, onorant pentru cel care îl profesează. În aceeaşi linie a formulei sale
solare de raportare la viaţă, autorul nu lipsit de complexităţi -, se declară ca ... adeptul ideii că nu orice
nereuşită înseamnă eşec. O caracteristică de acest fel, capabilă să întărească
spiritele mai labile, fundamentează o atitudine de viaţă asociabilă
învingătorilor de bariere interioare şi perseverenţilor pe propria cale. Fire pragmatică şi realistă îl socoteşte
pe Flaviu George Predescu poetul Ion Cristofor, prefaţatorul volumului, pe mai
tânărul său coleg. Mie, în schimb, îmi pare mai curând un om deschis şi
liber, nesecretizându-şi în vreun fel
impulsurile şi convingerile. Acest mod de a te evidenţia în relaţia scriitor
cititor poartă cu sine avantajul de a apropia şi chiar de a fideliza publicul,
datorită unui firesc magnetism ce face din pesimism şi oblicitate un pol mai
degrabă mefient, iar din alcătuirile solare şi neîncruntate nişte aliaţi
fireşti. Nu este deloc puţin lucru,
după circa două secole de modernitate începută în spirit macabru, lugubru,
fantast, dezamăgit de către romantismul neguros şi continuată de atitudinile
suspicioase ale filosofilor (Marx, Nietzsche, Freud, Spengler), ca şi de
literatura existenţialismului disperat (Kafka), de cea a absurdului (Ionesco,
Beckett, Camus, Sartre) şi de alte expresii, mai sofisticate şi mai insidioase,
ale alienării. Este, în scrisul lui Flaviu George Predescu, ceva care vine pe
filonul calm al siguranţei lui Creangă şi a lui Sadoveanu, chiar dacă mai
temperamental şi mai nerăbdător exprimat. Datorită acestor caracteristici, cred
că volumul cel mai recent al eseistului Flaviu George Predescu va beneficia de
o întâmpinare activă, prilejuind identificări ori măcar bucuroase asocieri
empatice unor noi linii de receptori.
|
|