Am fost învãþaþi, într-o perioadã de amorþealã a spiritului critic, sã credem într-o imuabilitate a valorilor, într-o istorie unicã, în autoritãþi irevocabile, în soluþiile academice ale raþiunii oficiale, adicã sã nu gândim decât taxonomic. Astãzi, însã, avem dreptul sã vedem evenimentele nu într-o dimensiune idealizatã/ simplistã/ irefutabilã, ci într-o fenomenalitate complexã, în conjuncturalitãþile cele mai diverse, culturale, sociale, pragmatice, ca proces în continuã miºcare, abordabil dinãuntrul sau din afara naturii sale generative. Deºi s-a vorbit mult despre stringenþa unei revizuiri a istoriei literare, mai ales a celei mai recente, puþini sunt cei care s-au încumetat sã dea curs unei îndeletniciri atât de temerare, Ana Selejan, Eugen Negrici, Dan C. Mihãilescu. Literatura realã este un fenomen capabil sã producã neîncetat valoare, cu condiþia sã se dezvolte în timpuri istorice normale. Ce se întâmplã când acestea sunt improprii, ce se întâmplã cu literatura sub comunism, sub dictaturã?

Ana Selejan cerceteazã cu tenacitate ºi cu acribie, de peste 15 ani, cea mai neagrã perioadã din literatura românã, aceea cuprinsã între 1944 ºi 1960, dezvãluindu-i mobilurile subversive, caracterul partidic, mutaþia în zona propagandisticã. Ea determinã o primã etapã de tranziþie (1944-1948), dupã care urmeazã impunerea sistematicã, violentã a realismului socialist, identificat uneori cu proletcultismul, ambele, importuri sovietice, gãsindu-ºi degrabã la noi vajnici militanþi. Autoarea retipãreºte, dintr-o serie de ºase, volumul Literatura în totalitarism, 1949-1951. Întemeietori ºi capodopere (Editura Cartea Româneascã, Bucureºti, 2007, ediþia a II-a adãugitã cu trei texte teoretice ale autoarei), carte apãrutã iniþial în 1994, motivându-ºi demersul prin fireasca sete de informare ºi de adevãr despre trecut a noilor generaþii. Metoda folositã, una cronologicã, este detaliatã: „Se va observa cã în conturarea fizionomiei literare a unui an (surprinsã pe genuri ºi specii literare), tehnica analiticã merge dinspre general spre particular, dinspre cadrul social-politic spre cel literar, având în vedere nefasta condiþionare politicã a operei impusã de realismul socialist” (p. 6). Fãcând o selecþie a celor mai uzuale cuvinte din presa anului 1949, cercetãtoarea remarcã dihotomia tendenþioasã a limbajului: „într-o parte: a demasca, a urî, a lupta, a înfiera, a stârpi, a combate; în cealaltã parte: a urma, a cultiva, a preamãri, a construi, a cimenta, a mobiliza” (p. 10). Otrãvurile ideologice sunt instilate cu perfidie la toate nivelurile sociale. Scriitorul devine propagandistul de serviciu al partidului, aºa-zisa literaturã nefiind decât reflexul evenimentului politic. Încã din 1948, Academia ºi Societatea Scriitorilor sunt aservite politic. Remuneraþi generos, academicienii, scriitorii devin rapid mercenarii noului regim. Citând documente numeroase, texte ale artiºtilor colaboraþioniºti, autoarea scoate în evidenþã prostituþia moralã ºi spiritualã a acestora. Dintre declaraþiile degradante prin obedienþa ºi ridicolul lor, alegem pe cea grotescã a Gicãi Iuteº: „Este minunat sã spui tare: Da, tovarãºe Partid sunt gata sã primesc pe Tovarãºul plan – sunt gata sã-l însoþesc cu toate dimineþile Republicii în priviri (…). Vreau sã termin pânã la apropiatul Congres al Comsomolului ciclul: Carnet de Comsomolist”. (p. 19).

Ana Selejan deceleazã condiþiile speciale, maºinaþiunile politice, mistificãrile menite sã aserveascã literatura ºi arta propagandei, manipulãrile lipsite de orice scrupul, demascãrile, climatul de teroare, convertirile ipocrite, fariseismul, metamorfozele oportunismului, dar ºi imagini ale martirajului, ale nedreptãþilor ºi abuzurilor. Este vorba despre momentul de cumpãnã, când sunt reprimate un tip de civilizaþie, o mentalitate culturalã, o viziune deschisã spre valori europene, ºi se instaureazã spiritul totalitar, populismul, cenzura, dirijismul. Ascunsã sub lupta ideologicã, poliþieneascã, se desfãºoarã o crâncenã luptã de interese. În fond, personalitãþi interbelice dintre cele mai onorabile devin clientelari ai noului regim pe care îl gireazã prin lichelism, conduitã imoralã, frivolitate, zel ticãlos. Are loc o falsificare a valorilor iar oamenii suferã o gravã alienare ºi debusolare. Existã, ca ºi în împrejurãrile din 1989, profitori ºi victime.

Deºi nu este enunþatã direct, problema de bazã pe care o propune cartea este cea a moralitãþii autorului, dacã scriitorul, oricât de talentat, are dreptul sã fie insidios, rapace, laº, abject, disolut, vândut, cinic.

Orice eveniment politic reverbereazã ca o revelaþie proniatoare în literaturã, provocând elogii ºi adeziuni. În 1949 sunt cântate Hotãrârea ºedinþei plenare a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român asupra stimulãrii activitãþii ºtiinþifice, literare ºi artistice, Conferinþa Scriitorilor din R. P. R. ori Congresul Intelectualilor din R. P. R. pentru Pace ºi Culturã.

Munca documentaristicã a autoarei este prodigioasã ºi riguros ºtiinþificã. Pentru cã toþi sunt o apã ºi-un pãmânt, scriitorii sunt grupaþi pe genuri literare, relevându-se, mai ales din citate critice ale vremii, caracteristici ale acestora. Despre calendarul poeziei din 1949, conchide cu ironie: „Se cere deci sã fie cântate partidul, planul, ogorul, canalul, furnalul, omul nou º. c. l. ºi <<cântat>> chiaburul, aþâþãtorii, imperialiºtii, duºmanii º. a. Se cuvine, apoi, ca în ianuarie ºi iunie sã fie coborâtã, în toate gazetele, steaua redimensionatã a lui Eminescu, iar poeþii vremii sã-l cânte dupã calapod; tot atunci, poezii despre Lenin; în februarie e luna lui A. Toma; în mai se cântã 1 mai, în iunie, Puºkin; în august, 23 August; în septembrie, Scânteia, în octombrie: Marea Revoluþie; în noiembrie, la fel; în decembrie, Stalin. Cu mici retuºuri aceste campanii poetice le-am întâlnit sub aceleaºi sau alte semnãturi vreme de 5 ani, pânã în 1954” (p. 55). Autorii momentului sunt: A. Toma, Maria Banuº, Dumitru Corbea, Nina Cassian, Victor Tulbure, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu, Vlaicu Bârna, Mihnea Gheorghiu, Petru Vintilã, Mihai Beniuc, George Dan, Nicolae Tãutu, Dan Deºliu care publicã patru cãrþi într-un an. Încep sã se înfiripeze ºi criticii care par niºte zâne bune, niºte mame etice ale literaturii care au grijã de venerarea paradisului comunist. Poetul exponenþial este Dan Deºliu. Sunt la modã cenaclurile care moºesc scriitori, poeþii se specializeazã: muncitori, plugari, cei care elogiazã pe Stalin, pe Lenin, poporul sovietic, se fac lecturi-dezbateri în fabrici, uzine, sate.

În prozã, este anul nuvelei, dar apar ºi romane. Modelul neîntrecut este Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu. Un mare ecou produce Desculþ de Zaharia Stancu. Numele cele mai rãsunãtoare sunt Eusebiu Camilar, Ion Cãlugãru, Lucia Demetrius, Ben Corlaciu, Marin Preda, Petru Vintilã,V. Em. Galan, Petru Dumitriu, Al. Jar, Valentin Silvescu, Geo Bogza.

Când Ovid S. Crohmãlniceanu susþine necesitatea unui reper critic, prefigurând dezavuarea proletcultismului, Secþia de Propagandã ºi Agitaþie din C. C. al P. M. R. dã indicaþia: „Ne trebuie o criticã literarã organizatã, bazatã pe cunoaºterea adâncã a teoriei literare, izvorâtã din studiul marxism-leninismului, o criticã literarã care sã fie o armã puternicã a partidului nostru”. (p. 122). Prozatorul preeminent al anului, remarcat pentru forþa epicii sale realist-socialiste, este Petru Dumitriu.

Ca un adevãrat criminalist literar, Ana Selejan face reconstituirea unui caz complicat, neguros, de substituire premeditatã, folosindu-se de chiar armele zãngãnitoare ale protagoniºtilor, de documentele vremii, alcãtuind astfel o imagine cât mai autenticã a unei epoci tragice, pe care, apoi, o priveºte cu detaºare, comentând-o minimal, lãsând sarcina judecãþilor instanþei cititorului. Cartea are o funcþionalitate multiplã, de corpus de documente, de istorie literarã sui-generis, despre o perioadã fãrã literaturã, de spectacol al deºertãciunii. Vorbind despre Petru Dumitriu, Ion Vitner socotea cã prin silinþã poate deveni „un adevãrat educator al masselor, un propagandist al ideilor socialismului, un agitator ºi un mobilizator al elanului eroilor muncii din viaþa noastrã de fiecare zi. Existã în opera sa elementele necesare realizãrii acestei mãreþe misiuni”. (p. 141). Cu mare precauþie, încep sã se facã primele reconsiderãri, Eminescu, de pildã.

Dupã metoda de investigare a anului 1949, se trateazã ºi ceilalþi doi ani. Evenimentele politice notorii sunt centrele de animaþie ale întregii literaturi. Preluând cacealmalele partidului, corul ditirambic al scriitorilor de serviciu laudã grija acestuia pentru soarta culturii ºi pentru bunãstarea artiºtilor. În 1950, se sãrbãtoreºte centenarul naºterii lui Mihai Eminescu, recuperat ideologic, dar ºi 75 de ani ai lui A. Toma, iar în 1951, se începe campania de dezavuare a proletcultismului, dupã model sovietic.

1950 este anul prozei, reprezentatã prin Eusebiu Camilar, Ion Cãlugãru, Cella Serghi, Petru Dumitriu, Marin Preda. Despre ultimul, J. Popper scrie, comentându-i nuvela Ana Roºculeþ: „Continuându-ºi eforturile de cunoaºtere ºi interpretare a realitãþii în lumina directivelor de luptã a clasei muncitoare, Marin Preda va obþine, suntem siguri, noi izbânzi literare”. (p. 213). Încep sã se practice jocurile meschine ale criticii ºi autocriticii, ale vocilor din rândul cititorilor muncitori, lecturile de lucru în fabrici ºi uzine: „Muncitorii ºi muncitoarele de la aceastã întreprindere au gãsit nuvelei numeroase merite, criticând în acelaºi timp scãderile. Ei ºi-au exprimat bucuria cu care au pornit sã citeascã nuvela lui Marin Preda, când au auzit cã într-însa se vorbeºte de munca lor, sperând sã afle în ea un izvor de învãþãminte, iar în cele câteva chipuri zugrãvite, trãsãturile celor mai buni tovarãºi de-ai lor”. (p. 222-223).

Din documentele pe care Ana Selejan le salveazã de la o binemeritatã uitare, dar care reprezintã o realitate ºi care se constituie ca un necesar memento, se desprinde o tristã/dezolantã concluzie cu privire la cât de mult poate decãdea intelectualitatea, scriitorimea unei þãri, în vremuri tulburi ale istoriei, ce carnaval de moravuri, grotesc ºi suprareal, poate oferi o societate pernicioasã, la ce se poate preta orgoliul ºi meschinãria oamenilor. Cercetãtoarea lasã sã se înþeleagã clar ariditatea, rolul nefast al totalitarismului asupra culturii, transformarea breslei scriitorilor în anexã de partid. O întreagã reþea de relee se înregimenteazã: biblioteci, atenee populare, cãmine culturale, cenacluri. Chiar literatura pentru copii avea þinte ideologice. Corsetele tematice ale poeziilor sunt ridicole: femeia muncitoare, 23 august ºi realitãþile sovietice, lupta pentru pace, cinstirea ºi slãvirea partidului, evocarea eroismului comuniºtilor, a ilegaliºtilor, colectivizarea.

Noua ediþie a cãrþii Anei Selejan adaugã o Addenda care conþine trei studii sintetice, clarificatoare: Proletcultism, Realism socialist ºi Asemãnãri ºi deosebiri între proletcultism ºi realismul socialist.

Scoþând la luminã adevãrul unor vremuri, cu siguranþã, pline de urã, inumane ºi anticulturale, cãrþile Anei Selejan elucideazã o etapã obscurã din istoria literarã, oferind, printr-o muncã dezagreabilã de cercetare, un material de meditaþie ºi evaluare. Dacã n-am ºti câtã mizerie ºi nefericire ascund, am zice, conform conceptului de expresivitate involuntarã, cã sunt cãrþi pline de umor negru.