Autorul scribului

Cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, în 1988, Gheorghe Schwartz începea un proiect de amploare balzaciană, Cei O Sută, o saga prin care intenţiona să creeze un puzzle uriaş, bazat pe vieţile a o sută de personaje, aflate în legătură de filiaţie, care să ofere aspecte variate, sociale, caracterologice, culturale, pitoreşti, livreşti, oculte, extrase dintr-o istorie cvasiînchipuită. Nu se poate spune că autorul, în urma unei serioase aprofundări, nu empatizează cu mentalităţi şi realităţi de epocă. Dimpotrivă, avem reconstituiri de cadre exacte, instituţii şi personaje cu funcţionalităţi adecvate. Povestirea însă aparţine integral autorului, bine personalizată. O voce din off, scribul, are grijă să ne inducă dimensiunile simbolice ale lucrării, să facă operaţiile conectoare, să comenteze şi să actualizeze, să-şi definească puterea discreţionară de autor. Aspectul multiplu şi polimatic al scriitorului este completat de cel care face însemnările de subsol.

Al optulea tom al proiectului, Secretul Florenţa (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010), este alcătuit din opt secvenţe narative, de la Al Şaptezeci şi doilea, până la Al Şaptezeci şi nouălea protagonist: „următoarele vieţi se suprapun înălţării şi prăbuşirii Palatului Bosci din cetatea Florenţei – Palatul Bosci, una dintre cele mai impozante şi, totodată, una dintre cele mai enigmatice construcţii din Renaştere” (p. 7), ne avertizează scribul. Evident, scribul nu este altul decât scriitorul din toate timpurile, care se plânge, cu ironie, de numărul tot mai scăzut de cititori, care umblă cu mare îndemânare pe la fitilele subtextului, făcând aluzii la alegorismul cărţii, la imprecizia plasării spaţiale şi temporale a acţiunii, la deruta provocată cititorilor, cărora le oferă, în locul unui roman istoric, evenimente controversate din viaţa unor necunoscuţi. Într-un fals rechizitoriu, scribul se acuză că umblă cu stratageme ieftine, pentru a nu fi prins cu mâţa în sac, că amăgeşte cititorii, fiindcă aşa se întâmplă când amatorii pretind că fac ştiinţă, că nu prezintă vieţile romanţate ale adevăraţilor eroi sau că personajele nu participă la marile teme ale istoriei, ci se ocupă de problemele lor personale. Cu abilitate, autorul/scribul, care întrerupe iluzia textului când nici nu gândeşti, intervenind direct, are grijă să prevină orice pornire necontrolată a cititorului. Ca orice dictator disimulat, îşi ţine în şah contribuabilii.

Modelul îndepărtat al lui Gheorghe Schwartz, pierdut în negura istoriei literare contemporane, îl reprezintă, fără îndoială, însă la alte proporţii, celebrul Dicţionar onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. Dibaciul scrib se preface că scrie o poveste, când, de fapt, o de-scrie, o construieşte şi o demolează, totodată, recurgând la tehnica textului labirintic, a conexiunilor multiple, a invenţiei mitologice, a unui ludic superior, ironic, ori a deturnărilor lirice. Numele personajelor, ale locurilor sunt insolite, fastuoase: Sublimul Jacques, Menestrelul din Gura Raiului, Enigma Europei (un ţinut intercarpatic), Magister Amori, Fratele Serenius. Autorul simulează preocuparea pentru genealogii, pentru documentări acribioase, dar, desigur, fanteziste. Personajele n-au psihologie, n-au biografii reale, sunt numai integrate în nişte reţele, se intersectează cu altele, sunt aşezate în tipare mitologice, conectate unor necesităţi oculte.

Umorul lui Gheorghe Schwartz, unul elaborat, livresc, plin de ironii, cu apropouri, cu supradimensionări ale detaliilor nesemnificative, cu acumulări până la absurd, cu inextricabilităţi, aparţine unui model baroc parodic, specific literaturii central europene. O idee cuprinzătoare a ciclului ar fi cea a exorcizării timpului, care îşi pierde sensul unidirecţional, deplasându-se în toate direcţiile (sufletul Celui de Al Şaptezeci şi şaselea poate să călătorească în trupurile strămoşilor săi şi chiar în nenăscuţi), dar având ca măsură viaţa omului şi legându-se prin generaţii, ca zalele unui lanţ. De altfel, obligaţia de bază a protagoniştilor este să-şi asigure succesorul. Aspectul eclectic, intertextual, frecventele reveniri, interferarea realului cu fantasticul susţin ideea semiotismului generalizat al lumii: „Cum paginile au fost scrise şi rescrise, distruse parţial şi completate iarăşi şi iarăşi de alte mâini, este imposibil să-ţi bazezi reconstituirea pe baze stilistice ori lexicografice. […] Întorcând pe toate părţile acest material la fel de fluid ca apa mării, scribul s-a hotărât să-i dea o formă în recipientul cuprinzându-l cel mai bine – sau cel considerat de scrib a fi cel mai potrivit –, chiar dacă odată cu conţinutul dorit s-au mai strecurat împreună cu apa mării şi mâzgă, alge şi tot felul de resturi putrede.” (p. 30).

Ca un artifex declarat, scribul se foloseşte uneori de tehnica improvizaţiei, din comedia dell’arte, alteori preia clişee ale naraţiunii medievale, realizând o atmosferă adecvată, cu trupe de saltimbaci, pelerini, militari dedaţi la jafuri, năvălitori, târgoveţi şi nobili de toate categoriile, cu palate, cu luptele pentru putere dintre prelaţi, cu întâmplări fantastice, cu ravagiile ciumei. Asemenea lui Umberto Eco, medievalist reputat, autorul foloseşte colajul, recursul la (false) documente şi la fantezie, parodia, scrupulozitatea autoreferenţială, metaromanul, demitizarea şi remitizarea. Disponibilitatea scribului pentru actualizarea evenimentelor îl îndreptăţeşte să interpreteze uneori psihanalitic: Al Şaptezeci şi doilea pleacă într-o călătorie (iniţiatică) pentru găsirea tatălui dispărut, alte personaje, aparent placide, au o viaţă psihică foarte activă, funcţionând, parcă, o regulă tainică a compensaţiei, alţii au înclinaţii spre delaţiune, spre ocultisme, Al Şaptezeci şi patrulea, Omul din fereastră, este observatorul permanent, înzestrat cu forţe supranaturale, Exorcistul, Al Şaptezeci şi treilea, are ochii şi glasul sfredel, pătrunzând în conştiinţa celorlalţi. Prin cele mai neaşteptate trucuri, inventând surse documentare, mimând descoperirea unor manuscrise medievale, a unor memorii secrete, reconstituind după tablouri de epocă, recurgând şi la o bună informare, scribul reuşeşte să empatizeze cu fiecare dintre Cei O Sută. Conflictele dintre papi şi antipapi, viaţa în marile oraşe, societăţile secrete, congregaţiile oferă backgroundul cărţii. Cei O Sută este o lucrare într-adevăr uimitoare prin amploarea şi coerenţa sa, urmărind o sută de generaţii ale aceluiaşi arbore genealogic în descendenţă directă. Sunt biografii fanteziste, bazate pe un excedent de ficţiune bine temperată, o călătorie în ţara minunilor, în care Alice este scribul, alias Gheorghe Schwartz. Avem a face cu un joc enorm, în care totul este în mişcare, în transformare, un perpetuum mobile, funcţionând din propriile resurse stilistice şi imaginare. Pretenţia scribului, şi a avatarilor săi, este că scrisul formează realitate, că este insuflat, cu autoritate de textus receptus: „Când scrii ceva devii nobil” (p. 123). El susţine că există o Genealogia Universalis care deţine destinele tuturor, operă ocultă, borghesiană, numită cu ironie pergamentele Schwartz von Schwartz. După acelaşi procedeu, Al Şaptezeci şi treilea deţine Calendarul magic, din care se pot afla momentul şi împrejurările morţii tuturor oamenilor. Urzeala epică este presărată cu tot soiul de fabulări medievalistice, un soi de enciclopedie apocrifă, configurând evenimente cvasiistorice, religioase, sociologice, ezoterice, însoţite de neobosita preocupare a autorului de a deconstrui convenţii literare, folosindu-se de o paradigmă ludică. Jocul intertextual merge până acolo încât autorul se citează pe sine, dintr-o lucrare de psihologie. De o mare inventivitate şi pline de subtilitate sunt numeroasele digresiuni, strategiile, practic inepuizabile, de mitologizare a personajelor, desimea livrescă şi pedanteria ludică a scribului. Prin structura sa, cartea este o naraţiune cu sertare, conţinând o sută de personaje insolite, misterioase, fiecare fiind nucleul unei poveşti, al unei mitologii, cele mai multe având faţete multiple, schimbându-şi identitatea, având aptitudini metapsihice. Despre reveria Omului din fereastră: „O lungă dulce beatitudine între viaţa reală şi moarte” (p. 215).

Adevăratul erou al cărţii este scribul, care îşi deplânge silnicia de prizonier al unui proiect de dimensiuni enorme: „Scribul se străduieşte să se concentreze tot mai mult asupra bobului pe care-l rostogoleşte cu atâta trudă pe mica ridicătură de pământ, se apleacă asupra poverii sale, nu mai vrea să vadă nici în dreapta nici în stânga, orice semnal venit spre el i se pare o îngrădire a drumului pe care singur şi l-a asumat şi pe care e prea târziu să-l mai părăsească” (p. 227). Toate manevrele documentaristice ale scribului, uneori cu suspans detectivistic, toată masa autodiegetică, paratextuală, concentrându-se, cu pedanterie, pe crearea textului, au rol, în ciuda intenţiei ironice, de a face credibile biografiile fabuloase ale Celor O Sută, de a pune mai mult în evidenţă caracterul epopeic al naraţiunii. În treacăt fie spus, observăm că personajele nu au nume, ci o identitate numerică într-o înşiruire şi câte un cognomen prin care se defineşte o trăsătură dominantă a acestora. Însuşi scribul le numeşte exponenţiale personaje marginale ale istoriei. Întors la timpul narativ originar, epopeic, completat de glosele omniscientului scrib şi de notele de subsol, scriitorul realizează cu succes un imaginar medieval şi de început de Renaştere, în care sunt incluse, disimulat, numeroase coduri, psihanalitice, filosofice, naratologice, teologice, ezoterice. Văzând istoria ca o reprezentare a cazurilor particulare, pentru că nimic, în afara lui Dumnezeu, nu reprezintă valori certe (Al Şaptezeci şi cincilea, Înţeleptul, afirmă: „Judecăţile definitive nu-i aparţin decât lui Dumnezeu”), se desprinde o filozofie existenţială, a continuităţii fluctuante, cu eroi tari şi slabi. Evreul Ţipor, personaj etern şi ubicuu, confirmă, într-un fel, că mersul lumii se bazează pe o diversitate ce se manifestă în cadrul unor imuabile, că fantezia oricărui joc se desfăşoară după reguli fixe, obligatorii.

Mucalit, când scrie povestea Celui de-Al Şaptezeci şi şaselea, poreclit Nătăfleţul, unul „dintre cele mai palide personaje din toată suita Celor O Sută” (p. 300), scribul propune redactarea acesteia în două variante, una scurtă, conţinând faptele brute şi datele de calendar, destinată cititorului grăbit, şi o alta lungă, asezonată cu notaţiile afective. De altfel, eschiva este metoda de bază a scribului: nu vorbeşte niciodată despre ce şi-a propus, recurgând la divagaţii, la întreţeseri cu alte subiecte, provoacă diversiuni, exprimă incertitudini, dileme, se întreabă, presupune. Odată cu Al Şaptezeci şi şaptelea, Cavalerul Marchiz Umberto, aura eroică a personajelor dispare şi apare tema afacerilor bancare, a escrocheriilor, semn al încheierii etapei medievale.

Textele transmit şi impresia unor tablouri vivante. Un statism viu există în toate aceste biografii extrase din surse obscure, din documente reale sau inventate, tot aşa cum autorul animă scene din tablouri, din tapiserii, creând ficţiuni din ficţiuni. Sunt totuşi evocate câteva figuri de papi sau antipapi, sau de personalităţi culturale, Leon Battista Alberti, Leonardo de Vinci, Luciano Laurana, Michelangelo. Interesantă este preocuparea de recuperator a celui de Al Şaptezeci şi optulea, terorizând lumea prin soluţii radicale, uneori justiţiare.

Cartea adoptă şi un fel de tehnică a palimpsestului, a scrierilor suprapuse, a codurilor multiple, a acoperirii unei imagini cu alta, a unui personaj cu altul, a unui autor cu altul. Tot aşa cum se apelează la anamorfoze, la racursiuri, la tabloul variabil. Cheia, valabilă pentru întreaga construcţie epică, se află, poate, în cuvintele Omului din fereastră (şi el tot un fel de tablou): „Toate monedele au câte două feţe”.

Se observă caracterul obiectual al personajelor, aflate parcă în expoziţia Celor O Sută, în cazul de faţă, al celor din compartimentul palatului Bosci sau chiar al Florenţei. Un teribil incendiu transformă în ruină legendarul palat, distrugând un simbol al eternităţii şi, odată cu el, himericele imagini ale generaţiilor de locatari ai săi.

Avem în faţă o carte densă, aproape saturată de literatură şi metaliteratură, concentrând teme, simboluri culturale, idei estetice, strategii epice, demonstrând o totală stăpânire a artei narative şi un discurs fluent. Este uimitoare sârguinţa autorului de a duce la sfârşit un proiect de o asemenea anvergură, unic în literatura română, dar şi dinamismul şi resursele sale imaginative şi stilistice, consacrându-l ca pe unul dintre cei mai importanţi prozatori de azi.