Poezie despre spiritualitatea realităţii

În cazul lui Gheorghe Grigurcu se face adesea o disjuncţie între critic şi poet, dându-se prioritate celui dintâi. Este adevărat că evaluarea critică, având un impact prompt, dând calificative şi stabilind ierarhii, pare mai spectaculoasă pentru timpul prezent. Se adaugă şi mentalitatea, obişnuită la noi, că un artist nu poate fi desăvârşit decât într-o singură latură a personalităţii sale, celelalte fiind socotite subsidiare. Observăm, însă, şi în critica, şi în poezia lui Gheorghe Grigurcu, aceeaşi temeinicie şi statornicie, o identitate stilistică inconfundabilă, îndreptăţindu-le la un statut egal. Dubla preocupare a scriitorului este, cu siguranţă, o formă de alternanţă, proprie spiritelor active, mai ales că se extinde şi asupra altor genuri, aforistică, memorialistică, publicistică. Având un ritm constant, de aproape un volum pe an, numărul cărţilor sale de poezie se apropie de treizeci. Nu mai puţine sunt cele de critică.

Poet contemplativ, de o mare discreţie, pătrunde dincolo de suprafaţa lucrurilor, identificând în esenţa acestora un transfer de afecţiune umană. Notaţia lui, scrutătoare şi calmă, reţine semantica disipată în fenomenalitate, spiritualitatea imprimată de dumnezeire în facerea lumii. Atitudinea este a gânditorului care înţelege marele echilibru, splendoarea universală revelate în inventarul mic, în metamorfoze abstractizate, în hipersenzorialităţi, în rafinate corespondenţe. Pare că artistul, aflat într-o imobilitate contemplativă, şi-a exacerbat văzul şi auzul racordându-le la o percepţie reflexivă. Poetul este, prin mijloace lirice, un hierofant, un iniţiator în mişcarea lăuntrică a lumii obiectuale. Totodată, el ştie să-şi efaseze orice prezenţă, să intre în empatie cu universul gânditor. Fragmentele, aspectele marginale, obiectele comune, energia care freamătă în ele reprezintă noima acestei lirici.

Volumul Văzduhul din oglindă (Editura Vinea, Bucureşti, 2009) conţine chiar în titlu ideea întrepătrunderii fenomenelor, a unor etape succesive de cunoaştere, a misterului aflat în chipuri, adică în reflectări. Construite ca puzzle-uri, din elemente aparent disparate, poemele urmăresc deprinderea unei stări inefabile, a unei revelaţii, în vederea alcătuirii unei noi realităţi: „Simple vorbe să rosteşti simple vorbe/ cu care s-acoperi vederea/ pleoape vorbite/ şi să rămâi aşa-n puterea lor întunecată/ vorbe care au teribila/ putere-a imaginii dispărute.” (Simple vorbe). Deşi se bazează pe juxtapunerea unor mici încremeniri, în final, poezie induce imaginea unor rafinate mişcări caleidoscopice, prinzând viaţă prin succedarea formelor. Mutaţia formelor antrenează şi o mutaţie a sensurilor: „Puţină atenţie şi se/ limpezeşte conturul// altminteri confuz aţos/ aidoma unei legume bătrâne// conturul din care iau naştere lucrurile// lucrurile din care luăm naştere/ noi.” (Desen).

Poetul este, esenţial, un ludic, dedându-se celor mai neaşteptate asocieri, lăsând liber cursul versului. În fond, poezia sa este foarte monologică, încercând să exprime indirect, prin mijloace expresive, plastice, prin comparaţii, propriile sentimente. Poetul se ascunde în lumea obiectelor din afara sa, apoi se recunoaşte în ea. Există, de aceea, o tandreţe şi o solidaritate cu formele lucrurilor, cu viaţa lor interioară. Aproprierea lumii exterioare este discretă, empatică, producând meditaţii diverse, metapoetice, despre timp, despre moarte, despre divin şi despre manifestarea acestuia. Dar poetul nu spune lucrurilor pe nume, lasă ideile captive în carcasele lor de cuvinte, descriind forme, care să fie chei către sensuri nebănuite. Divinul său nu este aproape niciodată transcendent, ci imanent, adevărul este diseminat în miracolul polimorfiei: „Nu ştii de unde să-ncepi unde să termini/ robotind în interiorul fiecărei culori/ ori ţi s-a părut mai uşor să descrii decît să ajungi/ pînă-n străfundul cafeniului sterp al violetului umed/ al ocrului acoperit de reflexe verzui/ cum de muşte lacome/ al albastrului sever cum o punte pe care/ nu trece nimeni/ al griului senzual molatic precum o blană/ şi astfel îţi însoţeşti clipa cu alte clipe părelnic identice şi totuşi/ tolănite-n oglindă ca-n luciul căprui/ al unei priviri schimbătoare ce nu e de faţă/ ci ascunsă undeva neavînd nici acolo măcar/ un loc statornic şi astfel/ faci ca roşul aprig pe care/ în cele din urmă-l aşterni/ uşor resignat să pară/ că ştie ceea ce tu însuţi nu ştii// doar cîte o clipă.” (Între tablouri). Starea platoniană de mimesis este prezentă, în acelaşi stil eschivat, şi în poemul Arte: „La un flaut pitic cîntă mişcările noastre mute/ îmbrăţişate lacrimile aidoma unor copii neajutoraţi/ liniile desenului au decizia unei ghilotine/ trîmbiţe cărnoase-nălţîndu-se cum trompe de elefant/ de fiecare ureche ţi-atârnă cerceii a mii de fapte/ ecoul se sprijină pe strigăt ca o pasăre pe zborul său/ frunzişul povestind fără-ncetare înecîndu-se/ cu propriul său avînt cum de-un bol de mîncare/ semnul orfic cum un geam nespălat/ un liber arbitru care n-are ce face cu noi”. O tehnică a barocului se întâlneşte frecvent, compensată, e drept, de simplificări până la nivelul fulguraţiilor de tip haiku. Există poeme, precum cel enunţat, în care se desfăşoară labirinturi de imagini, bazate în special pe efecte metonimice, pe conotaţie, pe obscurizare.

Concretele sunt trecute printr-un filtru abstractizant. Poetul culturalizează natura. Scrie o poezie a gândirii ambientului, în care expansiva lume a ideilor se simte foarte natural. Se observă o preocupare constantă pentru jocul de cuvinte şi de sensuri, făcându-se diferenţiere între obiecte şi denominativele lor, procedeu pe care se bazează scrisul lui Eugen Ionescu. De aici rezultă, uneori, o ironie de o mare fineţe, intelectuală, un umor reprimat. Poezia lui Gheorghe Grigurcu se află între, pe de o parte, o rigoare a formei, care o face să fie brevilocventă, spiritualizată, şi pe de alta, libertatea, de tip suprarealist, de asociere a cuvintelor, a imaginilor celor mai insolite. De altfel, ea se caracterizează printr-o modalitate taciturnă, prin ceea ce nu spune, prin inefabilitate, prin jocul dintre plin şi gol. Cantitatea mare de poeme creează impresia unor adnotări făcute la un text ideal, ontologic, conţinând efemeride, iluminări, contemplaţii, soluţii pentru alcătuirea unei alte realităţi, unei alte mitologii: „Şi iată poezia nevrotică dornică/ ah cît de dornică de-a fi un copac/ chiar la intrarea-n casă cu-o linişte/ mucedă în locul frunzarului/ cu-o perdea în locul trunchiului/ şuierând cum un şarpe.” (Şi iată poezia). Poezia nevrotică ar fi o reţetă, asemenea celei a lui Rimbaud privind dereglarea simţurilor, o joacă, în fond, a unui iniţiat. Lirica lui Gheorghe Grigurcu este, în general, lipsită de figuri de stil, afară de obsedanta comparaţie, care nu face decât să implice alte zone şi să producă transferuri semantice asociative. Ea se transformă dintr-o figură banală într-una revelatoare, aşa cum se întâmplă în cunoaşterea elementară a copiilor: „Năucit de asemănări/ ridici Forma cum capacul unui ceainic tradiţional/ inspiri aburul lipicios cum o viaţă.” (Semn de carte), sau „Un înger de nisip un fum acru/ ieşind din apă o crevasă despicînd/ pagina cărţii/ un vîrf ars cum o hîrtie un nor/ cu miros de-animal/ o ţeavă ce plînge cum un copil/ o toamnă legănîndu-se cum un balansoar/ apoi Soarele cum o pălărie cu boruri de ninsoare.” (De noiembrie). Tot în sfera jocului intră şi repetiţiile, enumerările, apoi, personificarea, logica inversată, dar nu ca simple gratuităţi, ci făcând parte din sistemul de demonstraţii rafinate al poetului. Nu există retorică ori patetism. Pe lângă o detaşare proprie celui familiarizat cu secretele lumii, se desprinde o nostalgie nedeclarată, o tristeţe produsă mai ales de paradoxala relaţie dintre permanenţa şi neantul existenţei: „Deasupra foarte deasupra-n văzduh/ (cerul alb cum o mînă obosită)/ pasărea cîntătoare nepăsătoare/ îşi înşfacă figura astfel cum/ un uliu îşi răpeşte prada/ şi nu e nimic de făcut aici ziua cum/ un pahar de alcool răsturnat pe tăblia mesei/ în timp ce văzduhul îşi îndreaptă/ cuta mătăsoasă-a căderii/ în golul de dincolo.” (Deasupra).

Lumea configurează modele, se schimbă neîncetat ca o curgere nesfârşită a formelor, mutând începutul oriunde, ca în borgesiana carte de nisip, o reţea în care toate se întreţes. Orice aspect al ei se află, neîndoielnic, în centru. Se poate, deci, scrie despre orice, pentru că orice este important: „Pagina se scufundă în Carte/ Cartea se scufundă în Citate/ în Citate se scufundă Dumnezeu/ cînd vrea El.” (Despre citate). Filosofia acestei poezii este una a infinităţii formelor, a oglindirilor, a contaminărilor reciproce – fiecare obiect conţinându-le în sine pe toate celelalte –, a rolului demiurgic al scriitorului, a înţelegerii existenţei ca amestec tandru de viaţă şi de moarte, ca schimbare de chipuri: „Cum îmbătrînesc oamenii înstrăinîndu-se/ de ei înşişi privindu-se/ în apa mereu limpede/ amestecat cu apa chipul lor/ pînă se preface-n apă/ amestecată apa cu chipul lor/ pînă ia chip omenesc.” (Cum îmbătrînesc oamenii).

O noutate o constituie apariţia, pe lângă imaginea sarcastică a Amarului Tîrg, a alteia, afectuoasă, a Tg. Cărbuneşti, rezidenţa recentă a poetului, motiv, desigur, pentru o altă mitologie: „Îţi moi condeiul în apa Gilortului şi scrii/ despre visele mişcîndu-se leneş în depărtări/ aidoma unei turme de vite// despre trenul cu ritmu-i metalic/ care cu sîrguinţă coase valea de deal// despre razele ce se-ntorc nepăsătoare/ din rîu înapoi în Soare.” (Ilustrată din T. Cărbuneşti). Deşi eul nu apare, prezenţa poetului e nelipsită, senzorial, meditativ, prin umorul estompat, prin autoreferenţialitatea discretă: „Ceea ce scrii ceea ce vezi/ ceea ce ştii ceea ce-aştepţi/ ceea ce-auzi ceea ce pricepi/ ceea ce simţi ceea ce cauţi/ ceea ce afli ceea ce-aşezi/ ceea ce găseşti ceea ce-ntrebi/ ceea ce pipăi ceea ce izbuteşti/ deasupra clipelor cum un pod/ pe sub care curge pămîntul/ între neclintitele rîuri.” (Ceea ce scrii ceea ce vezi).

Prin cultivarea firescului, prin coborârea la esenţe, prin înţelegerea armoniei cosmice, Gheorghe Grigurcu a ajuns la performanţa unei vorbiri-trăiri poetice. Deşi se referă la o lume măruntă, familiară, cartea tuturor volumelor sale (aproape treizeci) este, în fondul ei, imnică, dar trecută prin smerenie: „Dragostea mea e mică mică de tot/ ca un muc de lumînare/ sau un zumzet de-albină/ sau un strop de ploaie lovind fereastra// dragostea mea e mare mare de tot/ ca o catedrală ori o piaţă publică/ ori un tunet puternic dat de-a dura pe cer// dragostea mea mare mă înspăimîntă/ dragostea mea mică-mi alină spaima.” (Dragostea mea).