O poezie a reflectãrii

Corneliu Ostahie nu a mai publicat de aproape un sfert de secol. Cu atât mai interesantă este revenirea lui, cu o antologie, Muzeul straniu (Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011), selectând poeme din Recif (1980), Experienţe pe sufletul viu (1983), Existenţa de probă (1985), Ochii corbului Poe (1989), fiind lăsat pe dinafară volumul de debut, Balans (1976). Cantitativ, ar reprezenta cam jumătate din lirica sa. Numele antologiei, preluat de la unul dintre cicluri, reprezintă un muzeu imaginar, „prea aproape pentru a putea fi văzut”. Este marcată astfel dimensiunea subiectivă a creaţiei sale, implicând un ludic abia perceptibil.

Poezia de început, ca elegie a exilului existenţial, este dominată de senzaţii, ca mod de reflectare a timpului. Autoportret ratat configurează o identitate multiplă, reală, ideală, misterioasă, evanescentă, fatală. Comunicarea pare a gravita spre un interior taciturn, dramatic şi fragil. O tendinţă de a se izola, de a pecetlui este susţinută de „liniştea mormintelor de zale”, de „scuturi de abur”, de „carapace”. Sustragerea de la transparenţă, rezerva în faţa limpezimii produc un ermetism ritualic, o mistică poetică: „?inuturi minunate n-am învăţat să uit/ şi râsul meu din umbră n-a biciuit zăpada,/ prea trista nesfârşire a ochiului învins/ în care adunasem nesigură dovada:// atingere şi somn, răgaz sau arhetip? –/ sub lucruri mă aştern şi mă preling în seară,/ nebunul mag căzut pe marele oraş/ aprins de răsuflarea armurilor de ceară.” (Atingere şi somn). Tangajul între înăuntru şi în afară, între raţiune şi afecte, între exprimabil şi inefabil dă imaginea duală a acestei lirici, complinită de rafinamentul reprezentărilor, al topicii, al eufoniei. Proprii sunt şi aplecările spre stări ale declinului, ale inaptitudinii: „Creştea un foşnet pe simţuri, împrejur; înfăşurat ca într-o umedă meninge,/ lumină pâlpâind sub un cristal obscur,/ am urmărit cum raza-i de ceaţă mă atinge:// fragila destrămare de plantă ce respiră,/ întunecate alge. Corali purtând ninsoarea/ otrăvurilor reci de care-ademenite/ se înălţau tulpini ca să-şi devore floarea.// Un abur zămislit cu sângele deasupra,/ în spuza ruginie a stelelor mărunte,/ eram sub neclintirea corolelor auzul/ răscolitor în sine, nemaiputând s-asculte.” (Foşnet). Transpare, din când în când, nostalgia unei idealităţi pierdute, a unor călătorii prin „veacul ce nu se mai ştie”, a celor „ce sunt în luminare dincolo” (Aşteptătoarele sfere).

După modul neclarităţii lumii, care îşi ţine ascunsă partea bună, Corneliu Ostahie este retractil şi evaziv, căutând sufletul viu, adică ceea ce nu se lasă definit, ceea ce este indicibil: „încă o zi ca aceasta: versant al nisipului roşu întunecat de ispită/ prin milioane şi mii de clepsidre sub paveze încuietori sub linţolii:// cutezătoarele mâini se avântă în viscol/ în arsenalele fricii şi iar se rănesc şi cunosc amăgirea/ şi nu se retrag şi duc mai departe spre lungi galerii părăsite/ incendiul mâhnirii sucombând fără veste sub masca/ atât de hulită a chipului unic oh da măcar o zi ca aceasta// cât încă îndrăznesc să mai am o părere egală/ despre tot ce-am văzut despre cel ce nu mi-a greşit/ despre cei ce scufundă în lacrimi îndepărtate urme cu/ spini/ nepăsători lunecând pe deasupra/ ca într-un ştreang plutitor” (Privelişte de iarnă). Ochiul, organ al înţelegerii, este omniprezent, făcând ca lumea să devină abstractă, să se transforme în idei, prin convexitate asaltând-o, prin concavitate circumscriind-o, luând-o în proprietate. Pentru poet, ochiul este meningea corpului, este mijlocitorul melancoliei. Este cel care nu recunoaşte identitatea, pentru că oglindirea înstrăinează, înmulţind chipul; numai renunţarea la imagine produce regăsirea: „deşi îmi poartă chipul el spune/ «numai pe mine nu mă poţi recunoaşte ei haide/ totuşi încearcă-ţi norocul» şi-mi pune în mână/ un bici plumbuit tocmai bun/ ca să izbesc cu el aparenţa oglinzii” (Oglinda). Avem a face cu o poezie de idei, uşor criptică, prin care o luciditate melancolică (verbalizată) monopolizează lumea: „astfel îmi deplâng fericirea:// după o mie de ani străbătând încăperea/ ating fereastra cu o formă atât de perfectă/ încât se văd luminând peste ea ca o maree întâmplătoare de alge/ nervii mei pipăind inconsistenţa văzduhului” (O formă atât de perfectă). Sinapse nevăzute conectează inefabilitatea insului cu inefabilitatea cosmosului.

Identitatea este şi tema poemelor din ciclul titular, dezvoltând componente semantice precum singurătatea, oglindirea, regresivitatea. În schimb, în poemele reunite sub numele Presupuneri despre paradis, apare ironia (specifică optzeciştilor), insinuările, chiar sarcasmul: „nu invoca niciodată lumina acceptă teroarea miopiei congenitale”, „cel mai bine e să-ţi oferi o misiune ingrată/ cum ar convertirea la creştinism a unui bob de neghină”, „nu mai avem cum începe cu siguranţă-i un secol de-atunci/ capătul alb cu capătul negru sunt zdravăn legate/ conspiră împotriva identităţii ştiinţelor, magii particulari, detectivii/ ziduri în faţă şi ziduri în spate”. Accentele satirice sunt mai prezente, vizând aspecte politice sau morale.

Volumul Existenţa de probă este o întoarcere (afectivă), o regăsire a monadei (atât de universale), a propriei fiinţe: „eu singur/ mă las întristat de cântecul inimii mele” (Cântecul inimii mele). Se face exerciţiul ieşirii din infernalităţi existenţiale, din partea obscură, haotică – nu în totalitate, percetându-se, măcar, lumina, bunătatea, judecata, izbăvirea prin jertfă (în primul rând lingvistică): „până în albia privirilor mele până sub pajiştea sângelui vânăt/ până la geamul de pânză ghimpată şi până deasupra/ oricărui adăpost rezistent la asediul penumbrei/ o junglă de lujeri de spini şi protale o mâzgă de spori adormiţi în corole/ acoperă totul în cale distrug milioane de semne şterg urme-ncălcite/ marcaje sticlind în măruntaiele moi ale fricii/ nimic nu mai poate opri/ această cruciadă-mpotriva-ndoielii nici mărturia sofismelor/ care condamnă-n dreapta şi stânga/ erezia adevărului cert nici strigătul tău/ reflectat de o boltă opacă înghiţit de pereţii ce s-au pornit să respire/ împrăştiind peste noi o mireasmă de calciu e foarte aproape momentul/ fii tare implor vom învinge/ ne vom lăsa ameţiţi de triumf/ doar mult mai târziu/ vom găsi un răgaz să privim înapoi şi să spunem:// de sub ruina cuvintelor jupuite de vii/ cât de frumos ne-a năpădit fericirea!” (Cât de frumos ne-a năpădit fericirea). Nu încetează, e drept, întrebările, îndoielile: o jumătate de convertire, chinuită, firească, fragilă. Poezia lui Corneliu Ostahie urmăreşte, cu perseverenţă, o experienţă spirituală, în toate fluctuaţiile ei. Funcţionează aluzia, ambiguitatea. Poetul învaţă că este „mai anonim decât transparenţa” (Nu înceta să respiri cu migală). El dă curs unei confesiuni neîncetate, transmiţând, într-un cod al transfigurării, toate evenimentele de gândire. Prin funcţionarea unor simetrii, consonanţe, prin evoluţia coerentă, pare că şi-a prefigurat un sistem liric, început la 25 de ani, încheiat la 38.

Omniprezentă este specularitatea, în fapt o căutare a identităţii. Oglinda, din primele poeme, devine conştiinţă. Cartea, unitară şi consecventă, constată o metamorfoză, o preschimbare a valorilor existenţiale, de la diferite forme de crispare, la o bucurie, uneorim paradoxal, nefericită, din care a dispărut frica: „ar trebui să mă las năpădit de o dragoste fără scăpare/ pentru fotoliul cu husă de pluş pentru maşina de scris pentru micul larousse/ numai acum aş avea un prilej fericit (cu-adevărat fericit) să-nţeleg/ recunoştinţa de la un capăt la altul sinceritatea în ceea ce nu mai ascunde/ acum doar acum şi numai aici aş putea hotărî cât de frumoasă e viaţa/ ce mult datorez izolării prudenţei de-a sta uneori nemişcat până totul şi toate/ se-adună atât de aproape încât nimic altceva n-are rost să-mi doresc” (Acum mai ales). Atinge performanţa insolită de a fi cerebral şi sentimental, totodată. Oricum, nu se pune problema unei convertiri, ci a unei împăcări cu sine, cu existenţa; deşi rămâne în continuare un vigilent, disecând semnalele din jur: „o prefăcută alunecare prin somn de fapt doar o pândă/ o veghe-ndârjită/ sub masca anesteziei totale,/ în puful unui ştreang barbituric// este la fel ca şi cum/ ai urmări traiectoria propriului chip scufundat în oglindă/ crezând că mai poţi să ghiceşti/ după siajul de mici aureole captive momentul în care/ va izbucni violent/ la suprafaţa altei priviri/ în mijlocul altei prelungi contemplări/ al altor capcane de neevitat” (La fel ca şi cum ai rămâne pe mal). Poetul imersează într-o realitate multiplă, căutând un punct de reper (şi-ar dori să fie el însuşi, ceea ce este nonsens), sau măcar o portiţă de ieşire (din timp, din spaţiu, din conştiinţă), ca în poemul O-ngăduinţă în plus: „nu-s şanse să scapi de aici/ deşteptătorul deja s-a oprit pendula vesteşte că nu se mai mişcă/ ceasul-brăţară de pe mâna ta stângă se sparge/ în zeci de fragmente rotiţe şi arcuri degeaba ai vrea să te afli/ pe partea cealaltă a zilei nu-s şanse să scapi nici de-acolo/ acelaşi final te aşteaptă oriunde/ aceeaşi orbire exactă în puful metalic al orei/ întinse-ntre acul cel mic şi acul cel mare, acum străvezii ca şi tine/ gonindu-se unul pe altul/ rotindu-se invers”.

În volumul Ochii corbului Poe se fixează o poezie a târziului, a elegiei realităţii vorbirii, a vorbirii tragice, a eternei reîntoarceri în locul din care nici măcar n-ai plecat, a amintirii prezentului, fiindcă „în spatele tău nu se află nimic niciun reazem oricât de mărunt” (Aştepţi liniştit).

Corneliu Ostahie scrie o poezie a preaplinului, în care nu mai încap sentimente, umor, ci numai încordare de sine, o poezie închegată, a îndurării (în sensul lui Noica, de întărire în interior). Discursul pare minuţios, cu aspect de litanie, în realitate produce iluminări. Dimensiunea lui, deşi nu se lasă văzută decât în plan, se produce în adâncime, contemplativă sau, dimpotrivă, scrutătoare.