Poeta
Eliza Macadan face şi ziaristică în patria lui Dante, profesie care
presupune să nu ai suflet, adică să fii cât mai puţin sentimental, să
speculezi la maximum evenimentul. Scriitorii care sunt şi publicişti au, de
obicei, o rigurozitate specifică, sunt mai direcţi, simplificând retorica la
gesturi, la izomorfisme. În această privinţă, ei sunt cel mai aproape de reţeta
postmodernistă.
Anotimp
suspendat
(Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013) se bazează pe efecte tehnice, pe
ingeniozitate, pe tensiunile cotidianului, pe discursul nemijlocit, pe un
lirism camuflat, fără a fi lipsit însă de o infuzie discretă de
sentimentalitate. Sfârşitul istoriei (o formulă, totuşi), în sensul preocupării
numai de propria existenţă, se recunoaşte în fragmentarism, în reducţionismul
urban, în viziunea catastrofică, în drama măruntă. Dez-umanizarea naturii,
mecanizarea, automatizarea, abuzul de civilizaţie falsifică sensul lumii: te
aştept/ cu toată istoria scrisă în corp/ cu povestea mea bine ascunsă/ în
spatele ochilor/ să urcăm într-un automobil/ fără emisie de gaze/ clipim să
ridicăm bariera autostrăzii/ alunecăm pe banda de viteză maximă permisă/ trecem
la nesfârşit cu un bagaj uşor/ către sfârşitul lumii. Prevalează o perspectivă
sociologică, aceea a relaţiei dintre ins şi lumea sa, înmuiată, însă, de
sâmburele încă viu al trăirii interioare. Emoţionalul nu a fost în intregime
suprimat. Brazii de metal, electrificaţi, surogatele de Crăciun nu pot înăbuşi
amintirile copilăriei. Realitatea pare disolută, justiţia este cinică, mamele
dau naştere unor copii diformi, Pronia pare a fi abandonat creaţia (nereuşită),
făcându-şi deja alte planuri. Deziluziile se accentuează, deprimarea o
determină pe poetă să nu mai înţeleagă dimensiunea teleologică a existentului:
plouă cu flori de salcâm japonez/ protejat de republică/ iubirile nu
mor/ se mută la o adresă necunoscută/ să-şi vindece rănile/ să-şi crească
frunzele/ să tacă imens/ şi să alerge pe autostrada a 1/ către marea moartă/
mătur flori de salcâm japonez/ protejat de republică/ pe buze îmi freamătă/ un
viitor geamăn cu trecutul.
Poeta
nu se lamentează, elegia rezultă din simple constatări, e drept, ale unei
sceptice, aparent convinse. Demitizează, nu în serios, dintr-o pornire ludică:
Dumnezeu (un egoist) nu poate fi spectatorul singur al sfârşitului lumii, Papa
oficiază o căsătorie la care plouă cu noroi, revărsându-se un ocean negru.
Zădărnicia, existenţa absurdă, moartea sunt imperfecţiuni care nu mai
impresionează pe nimeni, fiind privite aproape cu indiferenţă, făcând parte
dintr-un scenariu al insului comunitar: merg în arhive civile/ studiez
toate cauzele mele/ împuternicirea mi-e scrisă în frunte/ femeia custode
redactează recursul/ sarcastic dispreţuitoare îmi măsoară bustul/ ea ştie cât
timp nu mai am/ să-mi construiesc apărarea/ dosare subsoluri simboluri arhaice/
ritualuri televizate violenţă controlată/ mit mirt mint/ plutesc pe culoarul
ticsit cu semenii mei neînsemnaţi/ ca mine. Adesea, poeta constată că este
victima iluziei, că evenimentele trăite s-au petrecut în vis, în oglindă, în
undele unui lac, în memorie sau în imaginaţie. De aceea, trăieşte proiecte
existenţiale, nu experienţe de viaţă. Este, desigur, o formă de narcisism
defensiv. Sunt marcate numai simptome ale dorinţelor; pentru că poeta nu
resimte o absenţă, o lipsă, ci constată o idealitate de care este conştientă că
e nerealizabilă, dar pentru care are nostalgii. Nu există suferinţă, ci, mai
degrabă, contemplaţie ironică: zbori peste jumătate de continent/
aştepţi dimineţile la fereastra dinpre lacul tău/ cumpărat cu două mariaje/
aici aştepţi sfârşitul lumii/ cu mintea bine umplută de filosofii/
contrafăcute/ de guru de-o vârstă cu tine/ îţi programezi ultimele bucurii
căsătoria fiului tău/ cel puţin doi amanţi pentru carnea ta hiperactivă/ te
internezi într-o clinică pentru o terapie prin somn/ ca să visezi la terapia
prin moarte// sparg cu mâna oglinda lacului/ şi-ţi sare chipul în patru zări.
Ca
revers, o categorie de poeme sunt aurorale, vestind ieşirea din tenebre, ivirea
luminii matinale: lumina/ eu nu ştiu
mai mare fericire ca asta (noaptea din urmă), cerul aproape/ îmi intră
în ochi (a tăcut vântul). Totuşi, categoria de solemn este vetustă,
conceptele se traduc în codul de operare al calculatorului, prin formule fără
semnificat. Poeme lapidare au (ceea ce este propriu autoarei) expresivitate
plastică şi mister ludic: soarele vrea să se arunce în mare/ rămâne
înfipt în catarge/ se scurge pe punţi/ ulise scăldat în sudoare/ se trezeşte/
din arhetip/ în secolul meu/ îl caută pe freud/ tălpile mele se topesc/ în
nisip. Astfel de corespondenţe, de corelări funcţionează frecvent. Trăsătura
fină, caligrafică, fragmentarismul, rapiditatea discursului sunt valenţele unei
lirici cu metafizica la vedere. Se dezvăluie o lume postmodernă, cu orizont
mic, de furnicar, inşi pragmatici, mulţumiţi cu o existenţă mediocră: cohorte
de funcţionari/ cu tichete de masă în mâini/ aşteptând salate dietetice şi
cofeina sintetică/ să-i ţină în erecţie/ pe ergoscaune (picioare lungi de
străzi), artele vor fi devenit exclusiv digitale/ emoţia cel mult
electronică/ fără suferinţă (Pământul va fi al pisicilor). În glumă,
este luată şi moartea: moartea şi-a pus girofarul/ şi taie oraşul în două/ pe
o axă ilegală/ cuminte în lesă/ mintea mea caută stăpân/ amator de literatură/
copiez expresii murdare/ când mă strânge/ infinitul (nu mai ţes nicio pânză).
Poeta
simulează un discurs simplu, cât mai adecvat actualităţii, recurgând parodic la
clişee, pentru ca, în final, printr-o turnură neaşteptată, să-l sublimeze, să-i
atribuie metafizică. O undă sagace de ironie se simte continuu, foarte discret.
Aşa cum este nelipsită o elegie evazivă, amestecată cu un răsfăţ feminin: m-am
plictisit să fiu înţeleaptă/ mă voi prosti la bătrâneţe/ cu picioarele
goale/ prin iarba târzie de toamnă/ mă voi îndrepta/ către un anotimp/
suspendat.
Eliza Macadan (aflată la a şaptea carte), are o
lirică temperată, de o claritate meridională, încântând prin sensibilitatea
aparte. Poemele sale se pot defini ca reflecţii rafinate ale unei naturi
contemplative.