Poeme
de Paul Celan
Prezentare
şi traducere din limba germană de Daniela Micu
Poemele traduse
aici fac parte din volumul Zăbrelele vorbirii (1958). Paul Celan
foloseşte un limbaj mai întunecat şi mai greu de pătruns decât în volumele anterioare
(Mac şi memorie, 1952; Din prag în prag, 1955). Deşi este considerat un poet ermetic, trebuie
să înţelegem că el nu a scris o poezie dificilă despre el şi pentru el dintr-un
soi de snobism intelectual, ci împărtăşeşte prin lirica sa o experienţă
universală în care el are rol de punte sau prag între vii (cei care au fost
martori la atrocităţile comise împotriva evreilor, şi vor fi în continuare prin
poezia sa) şi morţi (victimele lagărelor
de concentrare). Un indiciu foarte la îndemână în acest sens este discursul său
de la câştigarea premiului Bremen: Un poem, fiind un exemplu de limbaj, deci
în esenţă un dialog, poate fi o scrisoare într-o sticlă aruncată în mare cu
siguranţă nu întotdeauna cu putere cu speranţa că într-un fel poate spăla pe
undeva, poate pe un mal al inimii.
Simbolistica
titlului volumului ajută şi ea la înţelegerea universului poetic. O motivaţie în alegerea acestuia ar fi limbajul
văzut ca propria închisoare. Folosind limba ucigaşilor familiei sale se
autopedepseşte. Jocul cuvintelor este o permanentă luptă pentru libertatea pe
care probabil nu a considerat niciodată că o are. Prin demontarea limbajului,
ruperea frazei, alambicarea cuvintelor, încearcă să rupă gratiile, ca astfel să
poată respira uşurat (o respiraţie deschisă).
Întoarcerea
acasă
Căderea zăpezii,
din ce în ce mai densă,
are culoarea
porumbelului, ca ieri,
căderea zăpezii,
ca şi cum ai dormi încă.
Alb aşternut
până departe.
Într-acolo, fără
sfârşit,
urma de sanie a
celui pierdut.
Dedesubt,
îngropat,
ceea ce îi doare
atât de mult pe ochi,
se acoperă,
deal împrejurul
dealului,
nevăzut.
Pe fiecare,
dus acasă în Azi
al său,
un Eu alunecat
în muţenie:
înlemnit, un
ţăruş.
Acolo: un
sentiment,
suflat de vântul
de gheaţă,
îşi ancorează
steagul de culoarea
porumbelului, a
zăpezii.
Jos
Dus acasă în
Uitare
discursul de
oaspeţi al
ochilor noştri
înceţi.
Dusă acasă
silabă împrejurul silabei, împărţită
la zarurile
oarbe, după care
mâna jucătoare
se întinde, mare,
în Trezire.
Şi Prea-multul
vorbirii mele:
adăugat micului
cristal de la
haina tăcerii tale.
Astăzi şi mâine
Aşa stau, ca de
piatră, în
depărtarea, spre
care te-am împins:
Limpezite
de nisipul
zborului
cele două
peşteri la
marginea de jos a frunţii.
Înăuntru
întunericul
ochit.
Lovit
de ciocane
bătute în tăcere
locul,
unde ochiul
aripii m-a atins.
În spate,
adâncită în
perete,
treapta,
pe care se
ghemuieşte amintirea.
Încoace,
se prelinge,
dăruită de nopţi,
o voce,
din care tu
pregăteşti licoarea.
Zăbrelele
vorbirii
Rotundul ochilor
între catarge.
Animal
scânteietor pleoapa
vâsleşte în sus,
eliberează o
privire.
Iris,
înotătoare, fără vise şi mohorâtă:
cerul, cernit ca
o inimă, trebuie să fie aproape.
Pieziş, în
ciurul de fier,
aşchia afumată.
Pe lumină
ghiceşti
sufletul.
(Să fii fost eu
ca tine. Să fii fost tu ca mine.
Nu stăteam noi
sub un
alizeu?
Suntem străini.)
Ţiglele. Peste
ele,
aproape unele de
altele, cele două
râsete cernite
ca inima:
două
tăceri pline
până la gură.
Pat de zăpadă
Ochi, orbi ca
lumea, în crăpătura morţii: Eu vin,
formă dură în
inimă.
Vin.
Perete abrupt
oglindă a lunii. Coborând.
(Lampă murdărită
de respiraţie. Sânge ca aţa.
Suflet ca norii,
încă o dată aproape de formă.
Umbră cu zece
degete împreunate.)
Ochi orbi ca
lumea,
Ochi în
crăpătuta morţii,
Ochi ochi:
Patul de zăpadă
de sub noi amândoi, patul de zăpadă.
Cristal
împrejurul cristalului,
zăvorâţi în
adâncul timpului, cădem,
cădem şi stăm şi
cădem.
Şi cădem:
Am fost. Suntem.
Suntem o carne
cu noaptea.
În feluri,
feluri.
Sus, fără zgomot
călătorii:
vultur şi stea.
Jos, după tot,
noi,
zece la număr,
poporul de nisip. Timpul,
cum să nu, are
şi pentru noi o
oră, aici,
în oraşul de
nisip.
(Povesteşte
despre fântâni, povesteşte
despre cununa
fântânilor, roata fântânilor, despre
adâncurile
fântânilor povesteşte.
Numără şi
povesteşte, ceasul,
şi acesta,
trece.
Apă: ce
cuvânt. Te
înţelegem, viaţă.)
Străinul,
nechemat, de unde,
oaspetele.
Rochia lui
picurătoare.
Ochii lui
picurători.
(Povesteşte-ne
despre fântâni, despre
Numără şi
povesteşte.
Apă: ce
cuvânt.)
Rochia lui şi
ochii, el stă,
ca noi, în plină
noapte, el arată
înţelegere, el
numără acum,
ca noi, până la
zece
şi nu mai
departe.
Sus,
călătorii
rămân
de neauzit.
|