Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Periplu într-o interioritate

        de Petre CIOBANU

Perseverent în linia sa creatoare (17 volume publicate!), Constantin Preda, aflat într-o stare de veghe spirituală, publică un nou volum de versuri – Mama, cel mai frumos surâs al lui Dumnezeu (Ed. MJM, Craiova, 2007). Subtitlul „Poeme despre lumină, lacrimă și părinți“ prefigurează imaginea creatorului care descoperă freamătul ascuns al vieții într-o metaforică incursiune, căutând în memorie amprentele propriei sale personalități. Volumul (52 de fulgurații de gând) se deschide cu un omagiu adus mamei, cu care pare să se identifice spiritual: „ce mult îți seamăn mamă / cum cerul unei guri de rai / ești fulg sub o năframă / ușoară ca un pai / nici grâul nici lumina / ca tine nu-s de sfinte / nici blestemată tina / ce-ți plânge dinainte.“

Anteu modern, Constantin Preda își (ex)trage energia poeziei sale din arealul natal („iarnă la sadova“), teritoriu al tradiției nesupuse timpului, configurând un univers pe care l-a impus în literatură: „serile - acelea când coboram cu tata la râu / grăbiți de parcă nu știu cine ne-ar fi luat-o înainte /.../ pluteam agățat de secera lunii / țineam în dinți frâiele cailor sfârtecate de maci / tata trăgea de razele lunii cu funii / înfășurându-le pe un cătun de-araci.“ („serile“).

Confesivă fiind, poezia lui Constantin Preda este marcată de o reală demnitate a rostirii poetice ce dezvăluie, prin rafinamentul ductului, o lume interioară incontestabilă. Rememorarea unei întregi existențe materiale și afective este o bună ocazie pentru educarea spiritului în conformitate cu previzibile fapte viitoare: „sunt cast și interzis precum sărutul / ce-apropie prin foc două păduri / ca două vechi iscălituri / care prin viața mea plătesc de-a fi tributul /.../ sunt dat pe foc sunt dat în paște / viața mi-aduce care de noroc / tristețea strașnic mă cunoaște / și am în dreptul inimii un boț de foc“ („ceară“)

Pe un portativ estetic poetul se mărturisește: „în cântec / îngropat numele meu / înfrățit cu aurul, smirna și gențiana / în cântec și strălucirea sabiei / care ajută la rostogolirea capului / către zorii unor zile mai bune“; „eu scriu mai mult cu aplecarea frunții / când în cuvânt cad primii zori / și la ușa mea (sfios / părinții / îmi bat cu mâna grea de sărbători“. („sărbători“)

Poetul își ritmează amintirile cu conștiința că satul e depozitarul unor veritabile tradiții, pe care doar „visătorii“ le intuiesc dincolo de învelișul de cuvinte: „eu vin din sud și trag după mine câmpia / am un frate-acolo și un loc întins de masă / mama într-un car împodobit / pipăie lumina pe un vârf de coasă / e un sat acolo cu nedreptatea pe-un taler / din când în când un prun înșală câte-o fată șuie / dar toate casele au ușile în cer / și ferestruicile cât o gutuie“ („car împodobit“).

Orchestrarea impresiilor, prin cumul de senzații, dezvăluie alchimia misterioasă a unui talent autentic oferind perspectiva unui spațiu / timp în metafore ce fascinează prin prospețime și putere de sugestie: „e-o primăvară dulce zeul stă să soarbă / roua din palme fragede de miri / ca vinul scurs din candela din barbă / zăpezi la streșini picură subțiri / e-o dulce primăvară cu aburi de omăt / și-un damf de veche iarnă peste firea noastră / a înfrunzit bodega și-n depărtare hăt / firul de grâu deschide o fereastră“

Bogăția și varietatea emoțională comunică o succesiune de stări sufletești, de la deschiderile luminoase ale copilăriei la melancolia ce capătă tonalități elegiace: „cel mai frumos se moare-n septembrie / nici ninsori nici prieteni să te răsfețe / puțin vicleșug noaptea și arama ce adie în frunze /.../ vântul îmi așază mâinile pe piept / somnul cui cu ce flori să-l deștept?“

Schimbând cu ușurință registrul grav al meditației asupra condiției umane, Constantin Preda recurge la jubilații lirice; jovialitatea trădează vigoarea unui temperament pătruns de adieri romantice: „sorbiri de absint efigii feminine / bătrâne, toate pentru tine / dăm peste cap câte-o cinzeacă / ne pipăim pumnalele din teacă / nu te-ntrista căci zeii vor găsi o punte / să vină să-ți culeagă roua de pe frunte.“ („cinzeacă“)

Fluiditatea temelor, motivelor, nu impietează unitatea volumului ci doar o nuanțează. Lumina e un principiu al binelui dar și simbolul dragostei: „răsaie Doamne-n lumină / lujer roșu de mezină / și o împodobită lumânare / să-mi încălzească steaua la culcare“ („singur sunt de sărbători“). Oglinda, mijloc al autocunoașterii, este și instrumentul care creează iluzii și deziluzii: „și ce văd eu în valea oglinzii? / un eșafod de logodnă / o copilă cu trup ajuns la jurământ“. („eșafod de logodnic“). Lumânarea, ceara simbolizează elevația spirituală: „iar tu scrii pe un scaun de ocară / la o masă de ceară, / la numai doi pași de muntele / după care te așteaptă / ca pe o fericire: / focul“. („regretul că nu poți face nimic“).

Matură căutare de sine, poezia lui Constantin Preda este o metaforă ce sintetizează neliniști și angoase, dintr-un univers personalizat, exprimate într-un limbaj poetic curat și armonios nuanțat. Volumul, apărut în condiții grafice deosebite, este întregit de ilustrațiile, structuri plastice de o vizibilă spontaneitate, aparținând lui Florin Preda – Dochinoiu – ce consonează cu versurile poetului.

© 2007 Revista Ramuri