Reputat crainic sportiv (şi nu numai), Preşedintele de drept al Crainicilor Frenetici (Radu Cosaşu), născut parcă din strania patimă a sud-americanilor pentru jocul de fotbal (Fănuş Neagu), Ilie Dobre, apelând la o altă strategie naratologică, probează că mai are surse, personaje şi idei, dovedindu-se şi un înzestrat romancier. După Blestemul pasiunii (2006) revine cu un alt roman Paradisul însângerat (Ed. Paralela 45 / unde, de altfel, şi-a publicat toate cele 41 de volume / Piteşti, 2009, 207 pg.). Prezentul roman este o ipostaziere a realităţilor, dramatice şi malefice, ale societăţii româneşti aflate într-o continuă căutare de sine. Intriga romanului o constituie un tragic accident care stinge existenţa unei tinere doar de 17 ani. Plasat într-un anume spaţiu/timp: început de septembrie pe pantele frumos dantelate ale dealurilor Viezurilor şi ale Văii Lupilor totuşi, o anume tristeţe cuibăritu-s-a parcă, de timpuriu pe covorul unei toamne ce avea să îndolieze suflarea sătenilor cu frica lui Dumnezeu, cu suflet mare şi generos şi, totodată deschişi la minte, ageri şi gospodari romanul, polifonic (poliţist, psihologic, de sondare de caractere, critic), surprinde clişee de viaţă curentă. Fata cea mică, Melisa, elevă în clasa a unsprezecea a unui liceu din Zilina ( ) Fragedă, delicată, harnică, frumoasă şi ascuţită la minte petala familiei Vlăsceanu avea să fie scoasă la discotecă de către Costinel Ciuraru, prietenul din satul vecin Valea Lupilor, dar în cumpăna unei nopţi ruginii de septembrie într-un stupid accident în inima Văii Lupilor între o bicicletă nestrunită şi o căruţă cu cai bezmetici (ambele, din neglijenţă, nesemnalizate) avea să sfârşească cu pântecul zdrobit de oiştea căruţei. Căruţaşul Nae Cucu, după ce şterpelise ştiuleţi, gonea în galop, pentru a nu fi prins de paznicii de la fermă, spre Schitu de Sus, unde avea să-i vândă. În drumul său bezmetic nici nu ştiu ce dracu s-a întâmplat a venit al cu bicicleta în caii mei, am intrat eu în el, ce-mi amintesc e că s-a auzit o bufnitură tare, urmată de ţipăt sfâşietor ( ) era parcă o fată cu pântecul zdrobit, strigând s-o ajute cineva. Între viaţa fetei şi interesul personal pentru a nu-şi pune singur pielea la saramură: am lăsat-o acolo, în plata Domnului În balta de sânge Am întors caii şi-am zbughit-o. De fapt nu demult, Cucu, acelaşi Cucu, un băiat tânăr, totuşi, cu doi copilaşi, Cucu cel făr de serviciu, fără leafă, prin urmare, se aflase într-o situaţie şi mai bezmetică. Într-o iarnă tot spre pâcla nopţii să nu-i vadă nimeni mersese să taie un cireş (dar) trunchiul masiv de cireş cade exact pe amicul Cucului, secerându-l pe loc (biciclistul era fiul celui mort??). Nu s-a obosit nimeni să mai întreprindă vreo anchetă, care să elucideze, cât de cât, misterele sau circumstanţele acelei morţi suspecte. Acum, Cucu aleargă la fratele său de cruce şi de ştiuleţi Ghiţă Stârc, pentru ca, împreună, să descarce ştiuleţii furaţi şi să pună în loc pietre. După alte trei-patru ceasuri, o căruţă plină cu piatră gonea de mama focului spre locul tragediei. Aici, surpriză. Victima dispăruse. ( ) Unul dintre camarazii Cucului. Care îi ţinuse de şase în căruţă. Tudosie Calotă alertase pe oamenii din barul aflat în apropiere. Din barul arhiplin. Ciorchine, unde se bea fără măsură. Beau tinerii. Beau bătrânii. Beau femeile. Care, uneori, ies trotilate din birtul cu pricina, pe trei cărări, se găseşte cineva care, în haosul creat, să ducă victima la spital, să anunţe părinţii şi poliţia comunală. Fata, încă lucidă, nu este întrebată dacă îşi aminteşte ceva despre circumstanţele reale în care se produsese nenorocirea în speţă. Ghiţă Stârc, fire neîncrezătoare în forul ei interior, se implică, discret, în anchetarea împrejurărilor concrete în care s-a produs tragedia. Avea să constate pete negre de sânge exact în stânga direcţiei de mers a atelajului. Pentru că poliţia nu sosise vizitiul le şterge. Cu ţărână. Cu piciorul. Cu ce se nimereşte. Sosiţi, oamenii legii încep ancheta; cercetează orice cotlon al perimetrului în care se produsese izbitura violentă între căruţa nărăvaşă şi bicicleta ghidonată la voia întâmplării. Se încearcă reconstituirea, se apelează la martori, dar aceştia, mahmuri, sunt incapabili de răspunsuri concrete. Se iau declaraţii (Calotă, Cristi, Şoltuz, Rogozeanu, care dăduse ajutor), constatându-se absenţa oricărui semnal luminos, de ambele părţi, iar vizitiul Cucu era băut. Printr-o schimbare de planuri, autorul urmăreşte cât de mult poate decădea o instituţie, de cel mai înalt rang, atunci când e populată de indivizi meschini şi orgolioşi. În mod firesc urmează un proces în care justiţia să aprecieze cum accidentul stupid, datorat unei duble neglijenţe, devine o odioasă crimă. Tensiunea naraţiunii creşte odată cu nevoia de a elucida amănuntele despre cauza reală a morţii Melisei, care sunt subsidiare laşităţii şi inconştienţei criminale nu accidentul propriu-zis a provocat moartea tinerei, ci cinismul cu care aceasta a fost abandonată. Dar mult clamata idee de justiţie se dovedeşte falsă şi chiar contradictorie (cât de actuală e scriitura!) dovedindu-se un perimetru alienat (sau contaminat) care îmi aminteşte de romanele lui Ion Floricel (Castelul şi celelalte). Fără a face un rechizitoriu, autorul devine un observator atent al realităţii maculate, impure, în care impostorii, personaje malefice prin dimensiuni şi comportament, sacrifică actul de dreptate pentru interesele meschine, murdare. Menţiunea autorului Cu bani poţi să faci rost de orice, dar nu şi de oameni de caracter (Auguste Detoeuf) se dovedeşte reală şi în cazul în speţă. Oamenii în robă, desemnaţi pentru a institui dreptatea şi a ocroti adevărul, îşi dovedesc impostura prin sfidarea opulentă a moralităţii şi dreptăţii. Întortocheatul labirint al unei realităţi alienate este populat de o galerie de personaje contradictorii de la Panseluţa Arghir, procurorul de caz, care probează dezinteres pentru adevărul faptelor, la judecătorul Calistrat Seceră, ipocrit şi coruptibil, la şeful Ţică Buzdugan supus intereselor, brutala d-nă judecător Magdalena Plisculeanu, care capacitează pe avocatul victimei Ioviţă Sfârlează, procurorul Gore Oaseroade, promovat la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau avocatul inculpatului Isailă Guzganu (ce onomastică!). Urmare a hotărârii (in)justiţiei, mortul e vinovat, iar criminalul, lipsit de remuşcări, îşi trăieşte viaţa ca brav căruţaş; victima, tânără, s-a făcut pământ iar părinţii, distruşi sufleteşte, speră într-o judecată divină. Romanul Paradisul însângerat, dincolo de intriga dramatică, ramificată, reuşeşte să surprindă tipologii diverse: oameni simpli, loviţi de destin, în contrast cu imunitatea altora sau cu iresponsabilitatea celor chemaţi, prin profesie, să apere adevărul şi dreptatea. Scriitura lui Ilie Dobre se remarcă prin capacitatea de a problematiza dezbaterea, prin supleţea cu care îmbină realul şi imaginarul, volubilitatea şi naturaleţea pledoariei, precum şi numeroasele trimiteri la lecturi implicate ce probează o largă deschidere culturală. Scrisul alert, talentul spontan de evocator şi portretist, fluenţa incursiunii în lumea cotidiană, pe care o surprinde în dramatismul vieţii, denotă reale calităţi de prozator care, probabil, vor fi materializate, în timp, datorită perseverenţei sale de creator.