| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Biruinţa poezieide Petru UrsacheAnul literar 1968 a înscris, pentru memorie şi pentru istoria literară, debutul editorial al lui Paul Goma (Camera de alături), al lui Gheorghe Grigurcu (Un trandafir învaţă matematica) şi al lui Cezar Ivănescu (Rod), doi poeţi şi un prozator, cu îngemănarea criticului de vocaţie la unul dintre ei. Erau nume bine conturate, deja, la data respectivă, prezente în periodicele de specialitate, cu şansa teoretică de a se impune în peisajul literar, peste grupurile mai mari ori mai mici intrate în jocuri perdante de rutină, singura lor dorinţă, pînă la sacrificiul de sine, fiind biruinţa scrisului. Dar momentul debutului, ca semn al recunoaşterii şi al consacrării, cum se gîndea în termeni normali, pe vremuri, nu părea să le fie favorabil, datorită contextului socio-politic unidirecţional, controlat cu asprime şi, totodată, datorită crezului artistic de neclintită corectitudine morală. În schimb, cine se grăbea să arunce piatra ajungea să devină omul zilei, cu beneficii şi laude peste măsură, spre paguba artei şi a tuturora. Lucrurile se prea bine cunosc în lung şi în lat. Să semnalăm doar un amănunt care, de regulă, le apare unora în forme nepermis de edulcorate. Scos la iveală, însă, după literă şi lege, poate să amintească de farsa tragică a Cutiei Pandorei: în 1968, Gazeta literară (adică Literaturnaia gazeta), care apărea la noi sub dicteu kremlinian, a fost înlocuită cu România literară; tot cu învoire de la împărăţie, aşadar, tot sub zodia politicului. A fost un dar nesperat, sunt gata să replice noii aliniaţi. Nici pe departe; mai curînd o farsă de zile mari, în acord cu zicala păţitului devenit înţelept: bucuria în mîna stîngă. Încă din zorile ei, revista mult dorită, de altfel, nu şi-a propus obiective acut scriitoriceşti. Ea a apărut din iniţiativa Biroului politic al P.C.R., ca să pregătească Adunarea generală a scriitorilor, programată pentru data de joi 21 noiembrie, acelaşi an. Adunarea, la rîndul ei, cu Nicolae şi Elena vedete de tribună, avea, în perspectivă imediată şi prioritară, pregătirea agitatorică a Plenarei Partidului, ce urma să aibă loc la aproximativ un an după aceea. Dacă un cititor de astăzi are curiozitatea să revadă lucrările celor două întîlniri oficiale, Adunarea şi Plenara, constată perfecta armonizare a discursurilor, în aşa măsură că nu se poate distinge politicianul de scriitor şi invers. Iată Pandora în deplină desfăşurare, cu miasme cu tot. Cum să aibă credit un personaj ultraincomod ca Paul Goma, adversar redutabil al clasei politice, cu stagiu îndelung la Gherla şi Lăteşti-Bărăgan, ţinut sub supraveghere, percheziţionat în repetate rînduri, cîntărindu-i-se orice mişcare posibilă? Volumul Camera de alături, deşi mult maltratat de cenzură, prin Mihai Gafiţa, cuprindea subiecte şi personaje din detenţie, victime ale comunismului, fapt cu totul împotriva curentului. Este drept că România literară a făcut loc unui scurt frgment din Cealaltă Ithacă (avea să se numească Ostinato), dar după ce avusese loc Adunarea scriitorilor, pe 19 decembrie 1968. Era o politică subtilă a derutării minţilor slabe, nu o intenţie de normalizare. Nici Cezar Ivănescu nu-şi putea face iluzii. Tema rodului, a morţii atotbiruitoare, robustă, falnică, senină făcea notă discordantă cu canoanele curente. Avea să treacă multă vreme pînă să-i apară al doilea rod, mult hăcuit, cum ştim, ca şi primul, ca şi Camera de alături. Cît despre Un trandafir învaţă matematica, se poate spune că după scurgere de mai multe decenii, puţine voci se încumetă să întrevadă mai nuanţat incredibila aventură a unui trandafir, el însuşi purtător de însemne matematice, dar care se învaţă pe sine, într-un univers de asimetrii concrete şi de lumi iluzoriu paralele. Este doar un mod de a spune că învaţă. Trandafirul este şi atîta tot. Ne-o confirmă matematica, o artă poetică a existenţialului. Ea ni-l semnalează ca fiind aievea, lîngă noi, pe masă, în vis ori în oglindă, ne asigură poetul Gheorghe Grigurcu; ipostazieri la fel de reale, plasate în spaţii identificabile, echidistante. O lume minunată de trandafiri în mişcare vie, colorată, de la un regim la altul. Toate astea nu din cochetărie, cum ar crede un poet baroc, ci pentru că aşa îi dictează firea, neştiută de nimeni; doar ca noi să privim spectacolul uimiţi. Suprarealism? Abstracţionism? Dadaism? Da de unde, simplă algebră de cuvinte, adică de lucruri, adică de forme poetice. Însă simplă, strînsă, esenţializată, sinteză între cuvînt şi matematică: Lacătul avioanelor/ ce-nchid spaţiul// Rîu vijelios adunat într-un pumn (Puternic eşti; în vol. Un trandafir învaţă matematica); Un pătrat/ cu cinci/ laturi/ un cerc/ ascuţit/ ce te-nţeapă (Experimentalism; în vol. Muzeu), Să făureşti o dezordine precisă, încît nici o maşinărie să n-o poată concura (Sfaturi către mine însumi; în vol. Muzeu). Într-adevăr, experimentalism a la Grigurcu. Este o triumfătoare viaţă algebrică , cum ni se spune în Microscopul (Un trandafir învaţă matematica). Exemple ca următoarele au dus în ispită pe unii cronicari (şi nu fără îndereptăţire, plus efectele benefice) să-l pună pe Gheorghe Grigurcu în relaţie cu poezia modernă, de bună calitate, din spaţiul francez; dar şi pentru a se arăta continuitatea tradiţiei interbelice. Era o revanşă, în numele poetului, meritată şi de neaşteptat, într-o vreme cînd ruptura absurdă cu trecutul ţinea loc de normalitate: Mai repede, mai repede/ înşiraţi numere pe sîrmele ploii (Imn cuvintelor Un trandafir învaţă matematica), Lămpile sunt spînzurate de copaci,/ nu sunt decît lămpi ne arată drumul/ unicul drum ce trece prin ele (Lămpile Un trandafir învaţă matematica), Duşmanul meu,/ deschide-ţi ochii blajini/ care mă macină ca pietrele de moară! (Pămîntul Un trandafir învaţă matematica), în degetele tale delirează prospeţimea poeticii/ în părul tău adie bucuria asimetriilor veşnice (Îţi laşi cuvintele Muzeu), Spre eşafodul, spre rugul, spre ziua/ ce are să-ţi arate ochii (Trei nori; din vol. Trei nori), Ploaie, sinteză de arginturi (Ploaie Rîul incinerat). Să nu se piardă, însă, din vedere că integrarea în glorioasa modernitate constituie un reper orientativ, dar şi o delimitare. Poetul Gheorghe Grigurcu trebuie descoperit în vibraţia proprie înainte de toate. E doar un îndemn, de simplu cititor, cu adresă la criticii autorizaţi de poezie. Textele cuprinse în volumul Un trandafir învaţă matematica, precum şi din volumele care au urmat, de la Trei nori la Muzeu sunt strîns structurate, cu limpezime de lacrimă şi concizie aforistică. S-a mai observat că, adesea, poezia şi aforistica se unesc în aceeaşi expresie sensibilă. Realitatea se închide în cuvinte, iar cuvintele sunt una cu lucrurile, ca adevărul gol-goluţ să se deschidă dincolo de aceste nemărginiri, într-o vibrantă şi scînteietoare varietate de reliefuri aparente. Lucrarea măestrită a lui Gheorghe Grigurcu se traduce în capacitatea de geometrizare explozivă, şi înlăuntrul, şi în afara spaţiului ficţional delimitat, pe care l-am putea numi şi cîmp poetic, sau poezie, text. Formal, apare ca închis. Este impresia sigură la prima lectură. Dar fiecare cuvînt este astfel aşezat în tencuiala lui şi în arhitectura poliedrică a ansamblului, încît un număr restrîns şi unitar de versuri să se preteze la tipuri de lectură după voinţă şi putinţă. Este ca în cîntarea bizantină. Acolo sunt prevăzute şi se aud mai multe glasuri pentru unul şi acelaşi text, numerotate în regulă pentru a fi judicios plasate în anumite puncte ale liturgicului. Semn de carte, titlu frecvent în mai toate volumele de poezie ale lui Gheorghe Grigurcu, de la tinereţe pîn la bătrîneţe, sugerează mutaţii semantice, propune popas meditativ după lecturarea unui anume grupaj de texte mai învolburate, anunţă eventuale răspîntii dilematice pentru orientarea gîndului rătăcitor pe căile lunecoase ale peisajelor imaginare. Un tip de lectură se dezvăluie sub grila artelor poetice. Mai toată versificaţia lui Gheorghe Grigurcu este o suită în tonalităţi variabile de exerciţii sau, cum le spune mai adecvat, experimentalisme de compoziţie. Unele sunt anunţate prin titluri din obişnuinţe clasiciste şi cu aparente intenţii programatice: Ars poetica (Un trandafir învaţă matematica), Poetul (Rîul incinerat), Opreşte poemul (Muzeu); altele se anunţă prin titluri mai puţin angajate: Desen, Ninge şi plouă, O floare de antracit, Autumnală, Frunzele, O metaforă, Sunetul pianului, Japoneză, Peisaj, Norii, Noiembrie, Imagine, Seară, În grădină, Peisaj Selenar, Şi iată oglinzile, Peisaj urban, Balada eului, Trandafiriu pămîntul, Sub acoperişul pajiştii, Euridice şi pictorul, Amiază în parc. Toate fac parte din volumul Muzeu. Lista ar fi fost în creştere evidentă şi cu atît mai semnificativă dacă s-ar fi mers şi la celelalte apariţii editoriale. S-ar ajunge, din aproape în aproape, să se epuizeze sumarele tuturor volumelor. Dar imprudenţa ar fi şi mai mare dacă am lua titlurile în litera lor: cele explicite devin, pe parcursul desfăşurării, aluzive, ermetice; cele direcţionate neprogramatic se întorc în răspăr ca să-şi întărească tonul de călăuză în tainele creaţiei. În cele din urmă, oricum am privi lucrurile, tot arta poetică ne preia în stăpînire. S-au pus toate astea pe seama intelectualismului lui Gheorghe Grigurcu, de cărţar rafinat. Foarte bine. Nu mi se pare de neluat în seamă, de vreme ce Poezia, din Zeiţă, a devenit, în modernitate, o Doamnă misterioasă. Dar sunt mai convins de marea capacitate imaginativă a poetului din Amarul Tîrg. O poezie ca Ars poetica din Un trandafir învaţă matematica ar trebui să-i evoce cititorului familiarizat cu canoanele tradiţionale numele lui Horaţiu, Boileau, Schiller, Croce, care au exprimat principii clar-distincte, clar-difuze, intuiţii pure, după caz, ca să-i deprindă pe scriitori, cel puţin pe durata unui eon poetic, cu meşteşugul alcătuirii unui poem, cu statutul metaforei în spaţiul sensibil, cu relaţiile dintre componenţi etc.; pe scurt, cu elemente de tehnică a invenţiei. Era vorba de arte poetice de interes general şi de uz şcolar. Noile arte poetice refuză să se mai asemene, nici măcar de la distanţă. Ele sunt destinate să-i arate autorului calea grea a calvarului. Experienţele diferă de la creator la creator şi chiar la acelaşi autor, de la o circumstanţă la alta. După ce parcurge cele cîteva grupuri de versuri purtînd titlul Ars poetica, lectorul poate reclama, în baza doctrinelor oficializate, corelaţia dintre enunţ şi fond, dintre conţinut şi formă: În timp ce-ntr-o seară şanţurile/ se plimbau pe masă/ şi pămîntul uriaş ne umplea blidele/ nouă, celor nesătui,// în timp ce mormintele proaspete/ refuzau pomana strugurilor/ iar stelele ronţăiau nisipul/ uscat, covîrşitor,// în timp ce piatra asculta nesfîrşite/ discursuri despre foame, jurăminte şi rugi,/ devenind mai avară/ şi de nesfărîmat,// în timp ce vîntul sterp curgea prin carafele noastre,/ ale însetaţilor, iar apa/ se retrăgea-n neatinsele oaze ale cerului .... Este o retorică meşteşugită a lui în timp ce, motiv plasat într-o combinaţie orchestrală cu fulguraţii suprarealiste şocante, pe tulpina unor melisme frisonante: şanţurile se plimbau pe masă, stelele ronţăiau nisipul, piatra asculta nesfîrşite discursuri, vîntul sterp curgea prin carafele noastre. Asta-i toată poezia. Ideea de artă poetică s-a transferat în alt registru al imaginarului. Doar finalul pare să dea cheia în consens cu titlul; dar tot într-o manieră criptică, pentru a-l solicita pe cititor să formuleze şi el o variantă de răspuns: Delirodu veni, ah, Delirodu, răpindu-ne/ pînă şi chinurile. Atît. Un mesager, acest Delirodu, nume inventat, poate chipul artei înseşi, vestind calea care duce spre alinarea celor mai grele suferinţe. O legendă mitologică din China veche narează despre sărmanii rătăcitori care se cufundă în nouri ca în visare sau dispar, ca să intre în cele mai atrăgătoare picturi peisagistice. Tema efectelor terapeutice ale artei este reluată într-o altă poezia cu acelaşi titlu, Ars poetica, din volumul Muzeu. Şi de data asta, răspunsul se lasă în voia asimetriilor incomode şi mereu solicitante. Textul se arată a fi mai tehnic în ordinea limbajului, cochetînd cu tradiţia îndătinată. Este un joc între oglinzi paralele destinat să salveze aspectele nobile ale existenţei faţă de vulgaritatea cotidianului: Forma ascunde fondul/ care ascunde forma/ care descoperă fondul/ în interiorul atît de strîmt/ al poemului/ în care pogoară/ neţărmuritul spaţiu. Probabil că neţărmuritul spaţiu se cuprinde dincolo de poem, fără să ştim cu precizie în ce direcţie pogoară şi în ce mod se reliefează spre folosul percepţiei comune. Un alt tip de artă poetică se află la începutul volumului de debut, Un trandafir învaţă matematica. Autorul l-a ascuns sub titlul Palingeneză. Nici acesta nu este un text în tradiţie clasicistă, mai curînd romantică şi, prin alunecare de sens, simbolistă. Ca idee regentă, poezia se revendică de la glasul privighetorii. Ni se sugerează că nimic nu preţuieşte mai mult decît cîntecul. El cuprinde totul. Dincolo de nemarginile lui, se întinde nimicul. Şi dacă tot suntem sub zodia trandafirului, un alter ego al privighetorii, al asimetriilor în pătrate şi cercuri înţepătoare, să reţinem că primul text, Ars poetica din Un trandafir învaţă matematica, schiţează o rază de înţeles în final, după ce obiectivul de luat vederi se purtase pe meleaguri cu totul îndepărtate. În Palingeneză ni se dezvăluie rostul poeticului din capul locului, pentru ca micul grup enunţiativ să fie absorbit de şirurile suculente de versuri, în chip de mărturie scriitoricească, nu de demonstraţie doctă: Măsoară pînă-n vîrf fericirea/ privighetorii,/ trilul ei sărat.... Să credem: Pînă-n vîrf ar cuprinde întregul, fără rest, iar fericirea, modul de a exista prin cîntec (tril), asemenea trandafirului care se-adună şi se scade pentru a se regăsi cu sine însuşi. Mulţimea de schiţe de arte poetice se explică la Gheorghe Grigurcu. Poetul vede lumea în forme germinative, venind din misterioase adîncimi de genune şi ridicîndu-se pe schele trainice ori firave sau prăbuşindu-se înainte de a se întrupa în forme finite. Rămîne cîte un semn derutant care îndeamnă la meditaţii elegiace. Artele poetice sunt tot atîtea proiecte arhitectonice, de refacere pînă-n vîrf, în infinitate, după impulsul dinamic al trilului privighetorii, ori să încapă într-un vers ca într-un pumn. După harnice plăsmuiri şi jocuri fantasmatice, autorul aşază meticulos cîte un semn de carte, printre schele şi printre peisaje. El îşi îngăduie să-şi arunce o clipă privirea asupra unor construcţii închipuite: Cîteva pene de corb, Se răsfrînge-n apă, Etică (Muzeu), Puncte cardinale (Rîul incinerat), Pictură (Trei nori). Apoi, contemplatorul este atras de alte privelişti, ca într-o pinacotecă. Aşa se mută semnul de carte spre alt tip de lectură care adună titluri ca următoarele; citez doar din Un trandafir învaţă matematica: Vînătoarea, Alicele, Glonţ, Pescuit, Vulturul. Intră în rol legea morală, binele şi răul, adică trandafirul singur, senin şi înfăşurat în manta-i dar, fără să-i pese, sub teroarea puştii şi a vulturului, ahitaţi de sînge şi de dorinţă de dominare: Se grăbesc vestitorii din an în an/ să se-nfăşoare-n penele vesele,/ să doarmă pe penele umflate cu sînge,/ apoi să se scoale curaţi/ să-ntîmpine strigătul/ vînătorului care făureşte amiaza (Alicele). Bestialitatea este privită cu oroare reţinută, fără judecată, ca şi cum ar fi în ordinea firii. Trebuie arătată doar în toată desfăşurarea ei glorioasă. Poezia Glonţ capătă note incantatorii, ca în cîntecele ritualice ale sălbaticilor: Glonţ ce-ai ucis pasărea.// Din rîpi îi aducem penele,/ de sub stînci, din fundul/ ochiului nostru.// Glonţ rămas în carnea vîntului, în sîngele norului,/ din tine ne tragem cu toţii,/ aspru părinte. Forţa distructivă porneşte din inima elementului, fără cauză, din adînca primitivitate, într-o pornire de vidare a spaţialităţii. Dar tocmai pe întinsul cîmpului celui mai secetos se ivesc mugurii existenţei. Speranţa revitalizării se anunţă de la depărtări inconceptibile sub aspre ameninţări, după o logică a nimicului: Pajeri cu ciocul coroiat, răutăcios/ se-apropie de oglindă/ şi ştiu ce se petrece dincolo de ea./ Doar o privire fără ochi străbate-n/ apăsătoarele prăpăstii,/ unde atît de liber se naşte universul/ de cîte ori doreşte (În loc de geneză; vol. Un trandafir învaţă matematica). În traducere: de cîte ori doreşte autorul, pregătit cu proiecte adecvate momentelor de graţie şi ritmate de semnele de carte. |