Poezie

Bărăganul – ancora verzuie

Mă depărtez de tine, tu, ancoră verzuie

Care-ai oprit chiar cerul de drumuri încercat

Ce-a colindat şi alte pământuri, peste lume,

Să-şi vadă trupul, când dropii l-au brăzdat.

Pe urma lor pier zboruri de nimeni neştiute,

Iar pene rătăcite aduc vreo veste rea,

Au dispărut şi ele-n zăpezile albite

De ochiul ce demult nu te zărea.

Eşti ancora verzuie-nfiptă-n pieptul meu,

Ca o nemărginire cuprinsă într-un zeu.

Nemărginita câmpie

şi acum se mai

aude, în vis,

ropotul-tropotul cailor

din Bărăgan,

alergând pe muchia zării.

Neobosiţi alergând,

neobosiţi, asemenea

unei eterne vieţi.

Bărăgan

Prigorii, în malul străin,

cuib işi fac şi un pat,

Pe frunze, salcâmul păzeşte

praful de vânt legănat.

În dealuri, Ion a găsit

o stelă de dac,

Istoria noastră-i cuprinsă

într-o sămânţă de mac.

În râu, un copil blond

ca paiul s-a înecat,

Acolo, departe, sub malul

adus şi surpat.

Un chiot nebun se aude

pe văi şi pe dealuri,

şi-un cal rătăcit ropoteşte

prelungile maluri.

ţărâna ta nu va muri

niciunde, nicicând.

Un veac scuturat de miresme

te poartă în gând.

Amurg

Bărăganul este amurgul meu şi-mi seamănă,

Pământ iubit, ca el, eu nu mai ştiu;

Rană izvorând din rana se-aseamănă,

Scriu Bărăgan pe suflet, atâta ştiu.

Scriu pe pământ cu sânge, scriu cu argint viu,

Ca Bărăganul să-l scot din greu amurg,

Scriu Bărăgan pe ceruri, atâta ştiu,

E singularul, e neuitatul meu demiurg.

şi eu, sub ani

Demult, demult, au am uitat să cânt;

Stă vremea prăbuşită într-o rână

şi eu, sub ani, din ce în ce mai frânt

Norocului ce-ntr-una mă amână.

Demult, demult, s-a prăbuşit câmpia,

Ce-n sufletu-mi mereu, mereu aleargă;

Ea, prea înaltă, dulcea, azuria…

Ca un cristal, de clipe-o să se spargă.

Demult, demult, eu parcă am uitat-o…

„Pe veci pierduto, veşnic adorato.”

Necuprindere

Ard flăcări

şi păreri în Bărăgan,

Nemărginitul câmp

se-ascunde-n zare,

Că n-are căpătâi

şi nici alean

Ce ar cuprinde-atâta

disperare.

M-am născut

   poetului

                    I.R.Văcărescu

M-am născut

cu începutul câmpiei,

unde ielele apăreau

şi dispăreau

asemenea cuvintelor

în starea de graţie.

O, nemărginită câmpie,

cu sufletul meu,

cu gândul,

fac pentru tine

această libaţie.

Anxietate

Am visat că ploua cu pământ fulgerat,

Bărăganul crescuse însă parcă scădea,

Visul meu de demult chiar fusese arat,

Numai tu te plimbai, între dinţi, cu-o lalea.

Mi-era teamă de umbra înaltului rece,

Mi-era teamă că râzi şi laleaua îţi cade,

Mi-era teamă că apa ştiută-o să sece,

Că inundă câmpia cenuşii cavalcade.

Dar ce mult te doream – cu-o nespusă strigare;

Te priveam în oglindă cu adâncă mirare.

Răstignire

Trece vremea … ca un curcubeu

Ce toceşte ceru-n disperare,

Ca o ploaie care bate-n geam

şi nu-ţi mai aduce alinare.

Trece vremea… albatros zburat

Pe oceanul orei ce tot vine;

Trece vremea…eu nu te-am uitat,

Bărăgane,-n trecerile-ţi line.

Trece vremea, Bărăgan nebun,

Unde soare, stele nu apun,

Unde ciocârlia obosită

E pe ceruri veşnic răstignită.

Peste strigăt

Bărăganul răzvrăteşte zarea,

Iarba verde-i flutură în vânt

şi parcă se lasă înserarea

Peste strigătul în care cânt.

Zbuciumul e prea puţin să spună

Despre fuga lui, neostoită;

Armăsari nebuni, scăpaţi din lună,

Noaptea o târăsc pe sub copită.

El va dăinui ca o mireasmă,

Catedrala neagră-i, de pământ.

Îl păzesc de pe catapeteasmă

Îngeri lăcrimaţi şi suspinând.

Iartă-mă în Bărăgan

Iartă-mă, iubito, pentru-o moarte

Care mie doar mi s-a mai dat,

Poţi să-mi ierţi, iubito, disperarea,

Timpul slut pe care l-am răbdat.

Iartă-mi visele duioase, răul

Ce am vrut să-l smulg, neîncetat,

Poţi să-mi ierţi, iubito, chiar şi hăul

Unde, obstinat m-am tot scăldat.

Iartă-mi frumuseţea mea precară,

Prea din timp bătrână, s-a tot dus.

Iartă-mi tinereţea mea primară

Ce mereu avea ceva de spus.

Iartă-mă şi iartă-mă o dată,

Să mă ierţi chiar de mai multe ori,

Că de nu mă ierţi, nevinovată,

Ai să mă ucizi de mii de ori.

Iartă-mă în Bărăganul sfânt,

Când mi-acoperi umbra cu pământ.

Mă-ntorc în amintiri

E-o barieră verde Bărăganul,

Înalt cum cerul măsurând magnolii;

De la fereastră se străvede lanul,

Ce-i violat de arsele prigorii.

Pe cumpăna de la fântâni, în câmp,

Stă zarea-nflăcărată, însorită.

Cu ochii de copil ce mă uit strâmb,

Aştept o toamnă lungă, ruginită.

Un cal nechează-n noapte, e pe-aproape,

Copita-şi bate în pământ, adânc.

Vai, cerule! trecut-au multe ape,

Mă-ntorc în amintiri şi plâng, şi plâng…

Drum în câmpie

Moare dimineaţa pe sub salcâmi;

Tu, viaţă, oare cum mă îndrumi? …

Nu vezi că-i târziu? Totu-i pârjolit.

Aici mi se pare că demult am murit.

Cade câmpia, fuge pe sub ape –

Armăsar îndrăcit care vrea să-mi scape

Din frâul visului şi printre degete …

Tu, drum bătut, praful alerge-te.

Pe-nserat

Nu ştiu nimic din ce are să vină,

Nu ştiu de am sau de-am avut vreo vină.

Nu ştiu nimic, dar ştiu măcar atât:

Mi-e-aşa de greu, de rău şi de urât,

Pumnale parcă-mi gem înfipte-n gât.

Se lasă o tristeţe, pe-nserat,

Mă simt pustiu pe Micul Ararat...

şi Ialomiţa-i scufundată-n pietre;

Ar fi trecut pe-aicea blânda Lethe.

Tu, Bărăgane

Plângând ca tine, din grelele-ţi pământuri,

Tu, Bărăgane sfânt – un clar izvor,

Azi înţeleg să-ngân aceste cânturi,

Cum cântă-n trup de fată vreun fior.

Azi, zămislita rază de lumină

Din tine mult mi-o trag şi mă-ncunun,

Curată-mi cade lacrima de tină

Cu-atâta suferinţă, nici nu-ţi spun.

Ai fost lăcaş de pâine şi de zgură,

Secară verde, repedele vânt,

Mi-ai pus pe limbă candidă aură,

Speranţă, bocet şi un singur cânt.

Unica strigare

... Magia, Bărăgane,

De-acolo şi eu sunt,

Din tine mănânc lacrimi,

Căci sunt şi eu pământ.

De-acolo-i primăvara

şi sufletu-ţi de foc,

Din tine, tu, pământe, -

Noroc şi nenoroc.

Ai zămislit lumina

Bătrână, de sub soare.

Cu ea încerc să fiu

O unică strigare.

Umbra dintre ulmi

Mi-e dor de tine, mamă, mă dezmiardă

Cu un fior din glasul tău divin,

Drumuri înguste iar vor să mă piardă,

Mimând un zâmbet ce se vrea calin.

Stau toropit, îmi cade înserarea

Pe umerii de visător bătrân;

Curând, va să m-apuce disperarea

Că ai plecat, ca eu să mai rămân.

Mi-ai dat un crin să-i amiros parfumul

şi-ai vrut un brad împodobit să ai.

Dar uneori mi-mpleticeşte drumul

Goana subţire-a valsului de cai.

Gândul de viaţă încă mai tresare

Aici, în Bărăganul cu salcâmi.

Mă mângâie această-nfrigurare

Ce stă închisă-n umbra dintre ulmi.

Printre dealuri

Nefiresc se-ntinde umbra

Pe faţa pământului.

Bărăganu-i soare negru

Rupt de biciul vântului.

Greieri muţi şi-aprind frenetic

Începutul cântului.

Nefiresc se-ntinde umbra

Pe faţa pământului.

Licuricii-s stinşi de teamă...

Întunericul profund

Cade ca o ghilotină

Printre dealuri, murmurând.

Bărăganul-i nefiinţă,

S-a ascuns ca un rebel

şters, apatic, Bărăganul

Zace prăbuşit în el.