Prezenţele la pândă: imensa suferinţă, marea teamă

Încercând să fotografiez frunzele uscate ale unei plante cu nume de prinţesă medievală, Iresine, care rămăseseră cumva lipite de geamul mai tot timpul aburit din camera mea, am schimbat din greşeală valoarea diafragmei aparatului, micşorându-i astfel deschiderea la maxim (ceea ce înseamnă, pentru cei neîmprieteniţi cu paradoxurile mecanismelor fotografice, că mai puţină lumină este lăsată să pătrundă în aparat, iar obiectele sunt clar vizibile, până la orizont). Am văzut imediat ce se întâmplase (una dintre binefacerile aparatului digital, care însă reduce din misterul poietic al clasicului negativ, unde suspansul este menţinut pînă la developare): lumea din afară, de dincolo de fereastră, se insinuase în imagine, şi odată cu ea apăruseră, în decorul binecunoscut al curţii de bloc, cu tomberoanele de rigoare, şi doi oameni ai străzii, căutând prin gunoaie.  Prima reacţie, instinctivă, a fost de iritare: compoziţia fotografiei mele fusese ruinată! A fost urmată, însă, de un gând de o cu totul altă natură: am avut, dintr-odată, epifania nu a frumuseţii care se cere exprimată artistic, în siajul, fie el şi balcanic, al unui Stephen Dedalus, ci, dimpotrivă, a ridicolului pur în care mă aruncase tentativa mea „artistică” (poate că grotesc ar fi şi mai nimerit, dacă ne întoarcem la sensul primar al cuvântului, care implica grota, peştera, populată de demoni fantastici: oamenii străzii, ca făpturi ieşite la lumină dintr-un repulsiv întuneric al tenebrelor, eu separată de lumea reală, închisă în pereţii protectori ai grotei mele – camera şi, în sens mai larg, coconul privilegiat al spaţiului universitar). Ridicolul, aşadar, al încercării mele de a „captura frumuseţea” a două frunze roşu-închis pe fundalul alb al ferestrei iernatice (ce simbolism!), atunci când afară, la o aruncătură de băţ, oameni mureau de frig şi foame, chiar în acea clipă (pentru precizie, 15 oameni în fiecare minut, 1 persoană la aproximativ 4 secunde, după statisticile UNICEF şi ONU). Doar printr-o generoasă aruncătură de zaruri a destinului mi se îngăduise să fiu înăuntru, să am acest lux al plăcerii estetice, al tremurului inefabil în faţa frumosului şi al gestului care încearcă să-l surprindă creator.

Simţindu-mă un avatar de secol 21 al lui Sei Shônagon, mi-am amintit, atunci, supărarea rafinatei doamne de companie a împărătesei Sadako, pentru care frumuseţea razelor lunii era ruinată de urâţenia cocioabelor sărmanilor: „Zăpadă pe casele oamenilor de rând. Acest lucru este cu atât mai regretabil atunci când lumina lunii se oglindeşte în ea”. Ceea ce pare, însă, un simplu elitism de clasă, dobândeşte o nuanţă aparte în interpretarea lui Jeffrey Angles, care a investigat modurile de prezentare a oamenilor de rând în vestita Makura no sôshi (în traducerea românească a lui Stanca Cionca, Însemnări de căpătâi). Reacţia lui Sei Shônagon nu îşi trage neapărat rădăcinile din dispreţul aristocratului pentru viaţa de rând, cât din tristeţea estetului care vede ratat un posibil act creator, poietic aşadar, de sublimare artistică: „frumuseţea luminii lunii reflectate pe zăpada acoperişului este irosită în cazul unui membru al claselor de jos, lipsit de educaţie estetică” (Angles, Watching Commoners, Performing Class: Images of the Common People in “The Pillow Book of Sei Shônagon”, 2001). Educaţie estetică, trebuie spus între paranteze, care presupunea abilitatea de a compune oricând, şi pe orice temă (demnă de acest lucru, evident), versuri capabile să exprime acel yűgen (graţie misterioasă), inefabil al existenţei. Judecata lui Sei Shônagon, strălucită reprezentantă a lumii autarhice reprezentate de casta nobilimii din epoca Heian, care, pentru prima dată în istoria omenirii, şi irepetabil, a impus rafinamentul estetic drept singură măsură a umanului, nu este, aşadar, una morală ca în Grecia antică, unde Electra lui Euripide, de ex., echivalează sărăcia cu degradarea absolută, iar Theognis din Megara se lamentează astfel: „Ah, Penie netrebnică (Penia, zeiţa sărăciei), de ce stai pe umerii mei şi-mi deformezi mintea şi trupul? Împotriva voinţei mele mă înveţi ce este ruşinos, deşi ştiu ceea ce este onorabil şi nobil printre oameni”. Oricum ar fi, pentru această lume antică în care segregarea de clasă este un principiu natural la fel de evident ca pentru noi, astăzi, legea darwiniană a evoluţiei, sărăcia produce deformitate morală, estetică, intelectuală, fiind o calamitate mai rea decât moartea. În ce măsură au reuşit secolele de umanism pe care le avem în spate să ne modifice percepţia pe care o avem, astăzi, dacă suntem sinceri cu noi până la capăt? Şi cum este posibil să acceptăm paradoxul unei existenţe în care contemplarea unei frunze roşii şi un vers despre aceasta, sau o fotografie, în cazul meu, merg mână în mână cu o conştiinţă acută a suferinţei celuilalt? De cele mai multe ori, sfârşim prin a întoarce spatele acestor întrebări fundamentale, pentru că altfel viaţa nu ar fi suportabilă, a spus-o Pascal cu acea fineţe şi onestitate caracteristice: „Eşuând în a găsi leacul pentru moarte, sărăcie şi ignoranţă, oamenii au decis, pentru liniştea lor sufletească, să nu se gândească la ele.” Şi versurile lui Brecht, la fel de actuale acum ca în 1938, când le punea pe hârtie în exilul din Danemarca, ne pun faţă în faţă cu acelaşi adevăr: „Este adevărat: îmi câştig încă traiul,/Dar credeţi-mă, este o întâmplare. Nimic/Din ceea ce fac nu mă îndreptăţeşte să mănânc pe săturate./Din întâmplare sunt cruţat. (Dacă norocul mă părăseşte, sunt pierdut.)/Mi se spune: mănâncă şi bea! Bucură-te că ai!//Dar cum pot eu să mănânc şi să beau, când/Smulg flămândului ceea ce mănânc, iar/Paharul meu de apă îi lipseşte însetatului?/Şi totuşi, mânânc şi beau.” (Către generaţiile viitoare; n.m. trad. tuturor versurilor îmi aparţine)

Un răspuns ar fi că Brecht, chiar prin scrierea acestor rânduri, arată o posibilitate de fiinţare înăuntrul acestui paradox, în acelaşi mod în care Sartre vede în literatură posibilitatea fiecărui om de realizare a libertăţii sale, prin asumarea responsabilităţii faţă de celălalt în însuşi actul creator. Nu de o literatură angajată în sensul creaţiei aservite ideologic (în forma sa cea mai repugnantă, aceasta ar fi literatura de partid pe care am cunoscut-o mult prea bine în anii comunismului), ci de o artă în care se găsesc problematizate conflictele actuale ale societăţii, fie că sunt legate de politic, de injustiţii sociale, de discriminare sau de ameninţări ecologice, problematizare care, însă, nu ar trebui niciodată să uite de faptul că, pentru scriitor, orice acţiune este, în mod necesar, o formă de limbaj: aşa cum a spus Blanchot, scriitorul este, „angajat în crearea limbajului poetic”, creând sensuri, şi nu exprimându-le. Atins de suferinţa unui seamăn, care îşi mânca pachetul sărăcăcios într-un compartiment de tren, Geo Bogza îşi doreşte, într-un fel de invocaţie a muzelor care mizează pe toposul modestiei auctoriale, să poată exprima acea emoţie care l-a copleşit, nu neapărat pentru a transforma lumea a la Marx, ci pentru a reuşi să trezească acelaşi tip de empatie în ceilalţi, pentru a-i da un chip poetic şi a o smulge, astfel, uitării: „Aş vrea să fiu cinci minute, numai cinci minute, poet:/ Unul dintre acei oameni extraordinari pe care zeii îi înaripează/ Când vor să exprime în vesuri o suferinţă sau o bucurie/ şi-n acele versuri se recunosc apoi milioane de oameni/, iar generaţii întregi le ştiu pe de rost şi de câte ori le aud/ sunt cuprinse de aceeaşi adâncă emoţie./ Aş vrea să fiu, numai cinci minute, un astfel de om privilegiat,/ Pentru a ţese –, şi nimeni să nu-l găsească înjosit – veşmântul poeziei/în jurul celei mai banale întâmplări cu putinţă,/ întâmplare ce pe mine m-a emoţionat la culme,/şi aş vrea că emoţia aceasta să nu se piardă, să o-ncerce – / o, de s-ar putea ! – cât mai mulţi oameni.”

Cu toate acestea, paradoxul enunţat de Brecht mai sus nu poate fi, în esenţă, anulat, iar contradicţia dintre juisanţa estetică şi suferinţa umană hrăneşte o mauvaise conscience care, în formele ei radicale, ajunge la contestări vehemente de genul celei levinasiene: „Există ceva rău şi laş şi egoist în plăcerea artistică. Există momente când ar trebui să ne ruşinăm de asta, ca de a benchetui în plină ciumă” (Realitatea şi umbra sa). Platon ar fi bucuros să contemple, cred, reînnoita condamnare a poetului, pe motiv de „iresponsabilitate”, pe care o propune filozoful francez. Şi nu numai poetul autoexilat în turnul său de fildeş, ci chiar şi artistul „angajat”, deoarece, pentru Levinas, este în natura artei, indiferent de felul acesteia, de a fi „degajată” de responsabilităţi într-o lume în care acestea trebuie să fie pe primul plan, de a promova o „dimensiune a evaziunii” în care receptorul se vede, ineluctabil, transmutat prin actul receptării estetice, pierzându-şi, astfel, şi la polul opus ideii sartriene, libertatea. Acest lucru s-ar datora unui aspect care ţine de ontologia operei de artă, în care forma specifică a acesteia, identificată de Levinas, prin extindere la toate artele a unui atribut al muzicii, într-un ritm particular, produce „dezincarnarea realităţii”. De pe poziţii nu neapărat diferite, cât restrânse la o singură artă, fotografia, şi la o anumită temă: portretizarea suferinţei umane, în special a celei generate de război, genocid, Susan Sontag argumentează în Privind la suferinţa celuilalt că asemenea fotografii erodează simţul realităţii, desensibilizând publicul şi făcându-l inert din punct de vedere etic: înscenând suferinţa ca „spectacol” şi expuse în galerii şi muzee, ele transformă atrocitatea într-o banalitate care, prin neîntrerupta ei prezenţă în mass-media, împiedică tocmai ceea ce ar trebui să producă, adică formarea unei conştiinţe acute şi problematizante a ororii mecanismelor care fac această atrocitate posibilă.

Aşadar, şi păstrând proporţiile, nici dacă aş fi focusat în întregime asupra celor doi oameni ai străzii, în imaginea mea, uitând cu totul de frunza cea roşie, şi aş fi transformat fotografia într-un document de fotojurnalism, trecând de la o perspectivă pur estetizantă la una ancorată în realitatea socială, tot nu aş fi reuşit, se pare, să fac pace cu mine însămi, să mă simt împlinită în mod necondiţionat, să ataşez gestului meu o valoare indubitabilă, dincolo de orice ambiguitate. Fără o cale de ieşire, mă consolez cu viziunea unei acceptări, tocmai prin efemeritatea ei, depline, a graţiei firave a unui moment, ca în minunatul poem al Denisei Levertov (Despre existenţă):

Ştiu că această fericire

este provizorie:

            prezenţele la pândă –

            imensă suferinţă, mare teamă –

            doar se retrag

            în privirea periferică:

dar ineluctabilă această strălucire

a vântului în frunzele albastre:

acest fluviu al nemişcării

lărgind lacul cerului:

această nevoie de a dansa

această nevoie de a îngenunchea:

acest mister: