Delicat proces de salubrizare a literaturii, nelipsindu-i acurateţea de seismograf al „complexelor“ şi mişcărilor mentalului autohton generatoare de spaime şi mituri, îmbinând domeniile literar, al imaginarului şi pe cel al filosofiei culturii, cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, aminteşte, în acelaşi timp, de eforturile ştiinţei de smulgere a omului din ghearele fantasmagoriei medievale. Mai mult obiectiv decât sceptic, criticul spune răspicat că „a venit momentul să ne părăsim idolii“ (p. 49), să pătrundem, cu alte cuvinte, fără timiditate, în laboratorul mitologic ce stă „în spatele proiectelor culturale, al doctrinelor şi iniţiativelor teoretice de toate felurile“ (p. 16). Multora dintre noi ni se poate părea că foloseşte un ton prea tăios când afirmă că „Atitudinile paseiste sunt normale şi ciclice într-o literatură ca a noastră, care oferă soluţii de evadare psihismului colectiv“, ca imediat să adauge, provocând tresăriri, că „Ele nu merită vituperările lui Lovinescu“ (p. 286). Este un diagnostic precis, dar şi o prognoză (o profeţie?), o garanţie aproape sigură că, la următorul derapaj istoric, vom apela la mitul „Cetăţii asediate“ ce îşi găseşte corespondentul, în literatură, în „Paradisul pierdut“. Observaţia că nu tendinţele de modernizare, ci orientările sămănătoriste şi protocroniste dau esenţa literaturii române este o constatare şi nu trebuie înţeleasă altfel, însă nu-i lipseşte nuanţa provocatoare pentru revizuirile necesare, aferente constructelor culturale viitoare.

Studiul nu se vrea o privire diacronică asupra fenomenului literar românesc (plus că sunt numeroase paginile de o elegantă şi memorabilă analiză comparatistă), pentru că, înainte de toate, un astfel de demers îi displace, nu vrea să creeze punţi, să sudeze etape şi momente, într-o curgere grandioasă de măreţ fluviu învolburat. Când autorul Expresivităţii involuntare renunţă la ruptura şi fragmentarul ce sparge barierele istoricităţii, o face, aşa cum găsim în analiza asupra literaturii române sub comunism, tot secvenţial, pe o bucată de timp. După un preambul teoretic ce vorbeşte despre „prezenţa constelaţiei de mituri legate de fragilitatea fiinţei naţionale (s.a.)“ (p. 16), Eugen Negrici secţionează din două unghiuri formaţiunile benigne ale culturii româneşti tumefiate de invazia mistificatoare. Unul vizează „impulsul protector“, generat de „sentimentul difuz al primejdiei“, celălalt, „impulsul compensator“, dat de „sentimentul vacuităţii şi al frustrărilor“, ambele la fel de păguboase în momente istorice de instabilitate.

Este deplâns nu doar faptul că ne-am fabricat, la nevoie, un umanism şi un baroc, ci şi un preromantism, un romantism sau un modernism, că am denaturat întrebuinţarea unui termen precum cel de clasic, fapte verificabile, încă, în resursele actuale ale Şcolii, dar am mai căutat să ne făurim şi o literatură care porneşte cu mult timp în trecut, dincolo de secolul al XV-lea. Este, la mijloc, după expresia sa, „obsesia vechimii“, precum şi aceea a sugerării „bogăţiei“ care au pus în mişcare complexe identitare aduse în siajul politicului. De cealaltă parte, funcţionează limbajul de lemn pus în slujba aceleiaşi maşinării ideologice, când s-a ajuns la un adevărat proces de sacralizare, de „tabuizare a patrimoniului literar“, la „idealizarea unor perioade literare“ şi la „supralicitarea literaţilor“. Desigur că gândul ne poartă imediat la Eminescu, „poetul naţional“, „poetul nepereche“, el intrând, conform clasificării din Iluziile literaturii române, în categoria „prinţi geniali, purtători de torţe, făclii naţionale“, dacă nu constituie, cumva, chiar el un mit, tot mai îndepărtat de omul cu defectele şi calităţile sale şi, mai ales, de ceea ce înseamnă opera şi statutul ei literar-estetic. Suntem îndemnaţi la o analiză lucidă care ar putea ţine, în egală măsură, de o sociologie a receptării personalităţii şi operei marelui poet, precum şi de felul cum s-au înrădăcinat acestea în mentalul colectiv românesc cu care, am adăuga, în bună măsură se identifică.

În opinia autorului Emancipării privirii…, nici modernismul nu e chiar modernism. Poeţii importanţi ai perioadei interbelice nu trec proba elementară a grilei lui Hugo Friedrich, din Structura liricii moderne. În plus, modernismul „vrând să fixeze noul, nu are temei filosofic.“ (p. 161). În afara avangardiştilor „târzii“, poezia secolului al XX-lea are puţine reuşite. De exemplu, Dimov este un poet excepţional, dar de aici şi până la un program onirist, pornind de la modelul poeziei sale generator de vis, întrevede o enormă distanţă. Cât priveşte postmodernismul, acestuia pare să-i lipsească tocmai o postmodernitate ca să se manifeste şi, apoi, el nu respinge „estetismul tiranic al modernismului“, fiind „forma supremă şi ultimă a estetismului“ (p. 175).

Eugen Negrici nu este de acord nici cu conceptele de literatură feminină şi de balcanism pe care le consideră confuze şi, în consecinţă, atractive. Chestiunea balcanismului (de fapt, nici Iorga nu accepta această denumire, optând pentru o arie sud-est europeană) îi vizează pe I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale şi Ion Barbu. Supărător este faptul că şi componenta balcanică trebuie, încă o dată, ataşată „sufletului românesc“. Seria literaturii feminine este deschisă de Hortensia Papadat-Bengescu. Criticul avut în vedere este E. Lovinescu, în postura sa de conducător de cenaclu, lui reproşându-i-se (printre puţinele dăţi) „această neglijenţă logică, această grabă cu care cedează reflexului unei mentalităţi tradiţionale“ (p. 198). Că tendinţele teoretice sunt tot mai centrifuge, axate pe detaliul social, etnologic, geografic, al apartenenţei la gen etc., al marginalului, ca să generalizăm, criticul o ştie foarte bine, ca să nu mai spunem că nici Premiul Nobel pentru Literatură nu s-a mai acordat în ultimul timp, cu câteva excepţii, pe considerente estetice…

Critica şi istoria literară sunt şi ele bine reprezentate prin cazurile de derapaj ideologic. Un spaţiu aparte îi este rezervat momentului Călinescu, pornind de la Istoria… sa (în speţă, este incriminat capitolul final) ce a indus „senzaţia de avuţie“, prin tehnicile „de iluzionare“ pe care le-a impus. „Inflamat de viziunea unei literaturi măreţe – notează semnatarul Sistematicii poeziei la pagina 233–, aparţinând unui popor vechi cu trăsături extraordinare, dar ignorat sau dispreţuit de străini, capitolul final al Istoriei… a dat multora dintre noi mari satisfacţii din specia tristă a răzbunării morale“ este, cu siguranţă, un pasaj grăitor pentru felul cum au funcţionat mecanismele mitologizante în comunismul sufocant ce oferea puţine alternative pe care le canaliza spre propaganda insinuată la toate nivelele. Ca om de cultură ce a avut (ne)şansa de a aparţine unor falii istorice diferite, el ne vorbeşte foarte bine despre paradoxul acelui moment şi anume că „trecutul era încă prezent (în lumea liberă) şi că orice rezistenţă la «noul» impus de ea se făcea prin întoarcerea la un trecut-prezent“ (p. 282). Sună cam fără noimă decupat aşa, dar criticul dă ca exemplu imaginarul mitic ce s-a manifestat natural în secolul al XIX-lea şi cu precădere în paşoptism, în comunism existând situaţia opusă, când literatura este decuplată de către partid de la „straturile adânci ale fondului etnopsihic“ (p. 282), generându-se „două stări de conştiinţă generatoare de mit: sentimentul primejdiei, dar şi sentimentul vacuităţii şi al frustrării“ (p. 283).

De o luciditate dezarmantă, Eugen Negrici este, la cumpăna dintre milenii, unul dintre cei mai eficienţi critici şi istorici literari, tranşant şi, totodată, elegant în argumentaţie, mergând la sursa problemelor teoretice şi în miezul manifestărilor estetice. Iluziile… sale, concepute în spirit nietzschean, este cartea sa cu adevărat incendiară, care pledează pentru deziluzionare şi pentru o reconstrucţie culturală cu altă armătură ideatică. Deocamdată, ea îi asigură plasarea în zona singularităţii care, din păcate, mai mult înstrăinează.