Dincolo de literatură, Jorge Luis Borges a fost un adevărat pasionat al tangoului, pe care l-a iubit, despre care a scris eseuri şi chiar a susţinut conferinţe – cum sunt cele din 1965 de la Buenos Aires, patru dintre acestea urmând să fie publicate cu mulţi ani mai târziu, pentru prima oară la o editură spaniolă sub numele de El Tango. Volumul tradus la Polirom (2018), intitulat chiar Tangoul. Patru conferinţe, cuprinde aceste înregistrări despre care văduva lui Borges a confirmat că sunt autentice. În lipsa manuscrisului original, care s-a pierdut, materialul care stă la baza cărţii este o înregistrare audio realizată cu ajutorul unui magnetofon.

Prima conferinţă cu care se deschide acest ciclu este intitulată Originile tangoului. Este urmată de cea Despre cuţitari şi mardeiaşi, iar celelalte două se numesc Evoluţie şi răspândire şi Sufletul argentinian. „Pentru a înţelege istoria tangoului, vom începe cu teatrul, cu ambianţa, apoi vom trece de la cadru la personajele tangoului, pe urmă vom prezenta evoluţia care se întinde pe mai bine de jumătate de veac şi, la sfârşit, poate că voi îndrăzni să fac unele observaţii timide despre prezentul şi viitorul tangoului”.

Temele din cadrul acestor conferinţe sunt variate şi adesea se întrepătrund – ele vorbesc despre tango, dar nu neapărat ca dans, ci, mai degrabă, ca fenomen, întrucât Borges tratează contextul politic şi social în care tangoul apare şi se dezvoltă de la dansul clandestin (iniţial o derivaţie din milonga) până la cel acceptat de societate. Ani de-a rândul, tangoul a fost respins, adorat, lăudat, satirizat, analizat, blamat sau divinizat. Volumul beneficiază şi de un consistent aparat critic, având multe referinţe şi trimiteri la cărţi, situaţii, autori care au avut legătură cu istoria, apariţia şi răspândirea tangoului argentinian. „Tangoul are această rădăcină infamă. Şi pe urmă, junii de familie bună cu apucături de mardeiaşi, gata să sară la bătaie cu pumnii (...) au dus tangoul la Paris.”

Tangoul este legat indisolubil de Buenos Aires şi de trei personaje: cuţitarul, junele de familie bună şi femeia uşoară, iar anul apariţiei sale ca dans clandestin a fost 1880. Tangoul s-a născut în cartierele mărginaşe, în casele de pierzanie de acolo şi iniţial a fost respins de către societate şi considerat un dans vulgar. La început, figurile le făcea numai bărbatul care conducea dansul, de altfel, nu era ceva neobişnuit ca tangoul să fie dansat chiar şi de perechi de bărbaţi. „Să ne gândim că lumea ştie puţine lucruri despre această ţară, în afară de două cuvinte: două cuvinte care se aud de la Edinburgh, la Stockholm, la Praga, poate la Tokyo sau în Samarkand atunci când cineva pomeneşte de Republica Argentina. Aceste cuvinte se referă la un om şi la o muzică. Muzica este tangoul, iar omul este gauchoul.”

Despre gaucho, misteriosul crescător de vite singuratic, Borges a scris de multe ori, este un fel de haiduc al pampei. Gaucho este un neaoş argentinian, un om care vede pământul de pe cal şi îl stăpâneşte, care îşi petrece timpul cu chitara şi care a fost, fără să ştie, faimos. Este unul dintre personajele tangoului – prefigurat de cuţitar –, deşi gaucho se pare că nu a cunoscut niciodată acest dans, „iar cuţitarul se vedea pe sine oarecum ca un gaucho...”.

Avem, aşadar, personajele: îl avem pe cuţitar, îl avem pe junele de familie bună cu apucături de golan şi mai avem femeia de moravuri uşoare, iar anii de apogeu ai tangoului sunt 1910-1914. Primul Război Mondial va îneca tangoul, dar nu îl va suprima. În fond, tangoul este o stare de spirit a mulţimii, este fatal, superb şi brutal. Există, totodată, în cadrul lui, o legătură indisolubilă între moarte şi dans, nu puţine fiind cazurile când protagoniştii se ucid după dans.

Aşadar, avem un volum de o frumuseţe stilistică remarcabilă (cu care, de altfel, autorul ne-a obişnuit), de o vivacitate care respiră din fiecare pagină şi, nu în ultimul rând, de un rafinament compozit (multe inserţii de versuri, de poeme şi de amintiri) din care reiese pasiunea lui Borges pentru tot ceea ce a însemnat acest dans: „Tangoul ne dă tuturor un trecut imaginar, că ascultând tangoul simţim cu toţii cum, în chip magic, am murit în colţul străzii într-o încăierare. (...) A studia tangoul înseamnă a studia diversele vicisitudini ale sufletului argentinian.”

Şi totuşi, ce este tangoul? „Un gând trist care dansează” este răspunsul lui Borges, pe care ni-l oferă în această carte (parafrazându-l pe Sábato), este o trăire tenebroasă, seducătoare şi adesea violentă, indisolubil legată de fiinţa argentiniană şi de evoluţia acestei ţări.