Toma Grigorie, senior al literelor craiovene, a publicat numeroase volume de poezie şi comentarii critice, de teatru, dar şi romane ori traduceri. Cea mai recentă carte de versuri a sa, Faţa de pe nisip, cu un titlu inspirat din textele lui Michel Foucault, poartă amprenta unei constante meditaţii asupra timpului şi a rosturilor vieţii, susţinută de o intimă cunoaştere a maeştrilor filosofiei din toate timpurile.

Suflet, indiscutabil, candid, poetul se autodisecă în trăirile-i contradictorii. Aflat într-o perpetuă, neistovită căutare de sine, are atenţia aţintită asupra sensurilor niciodată închegate de o manieră definitorie. Cu luciditate, el îşi trăieşte dureros alteritatea, diferenţa incomodă conferită de statutul său de creator, care nu-i rezervă decât condiţia captivităţii în „trupul imund” al lumii-moluscă. Prins în carapacea ei, unde, umil fir de nisip, va zămisli mărgăritarul, crede că nu are nicio şansă de scăpare. În alte ipostaze ingrate, precum cea de obişnuit al „morţii eterne”, „visătorul” cutreieră aleile din „parcul neantului” (Unhabitué) sau rătăceşte la pas prin cosmos (Rătăcit pe Calea Lactee), punând în scenă mereu alte scenarii deambulatorii, iniţiatice.

Ţinta sa „de distanţă”, în calitate de creator, o defineşte, în prelungirea jubilaţiei juvenile induse de lectura operei lui Jules Verne, drept „Punctul Nemo”. Nobila menire a acestui construct ludic-imaginativ constă în a apropia, mental, spaţiile şi a revela, astfel, coeziunea, nebănuita intimitate a universului, devenit, gradual, interior al sinelui propriu. Kant, Cioran, Wittgenstein, Voltaire sau Leibnitz sunt prezenţe familiare pe traseul nesigur, neliniştitor, întrerupt mereu de emoţii, întrebări, gânduri fugitive: „Amocul apare de niciunde/ E musai să lucrez ceva/ ca să-l alung/ Lucrurile din cameră/ încep să plutească/ pe aerul dens al reveriei/ De unde s-a iţit oceanul/ în care înot disperat/ spre un mal inexistent” (Mai degrabă cu minus). Dramatismul inerent existenţei pământene este figurat tot ca o înaintare pe o cale plină de primejdii şi mistere, un regres tainic, dar nu mai puţin dureros, spre sursa neprecizată, deci anxiogenă: „Drumul fără întoarcere îl parcurg ca legat la ochi// Nu pot să-i descifrez limitele/ deşi mă zguduie hârtoapele/ tot mai multe/ tot mai adânci” (Hârtoapele drumului).

Proteic, înţelesul destinului nu se devoalează, rămâne şi pe mai departe ocultat în ţesătura densă a celor şapte zile ale săptămânii, nedefinit repetate, consolatoare, totuşi, prin putinţa lor de a îndeplini fuziunea vârstelor: „Nu cauzez niciun rău/ nu-i aşa/ cafelei amare a vârstei dacă-i/ adaug puţin zahăr cubic din/ cheseaua de pe poliţa bunicii/ Dincolo de riduri îl vedeţi stă/ un obraz de bujor sau de/ rodie al copilului care/ am fost nu demult doar/ de o sută de ani/ fără un sfert” (Doar de-o sută de ani).

Toma Grigorie împleteşte graţios mai multe registre tematice şi stilistice, îmbină profesiuni de credinţă în poesis cu pasaje de corosivă critică a unei decrepitudini colective. Versurile sale reproduc vocea instanţelor violente şi inculte, în agresivitatea lor declarată faţă de literatură: „Cine mai are timp să stea la palavre/ chiar şi cu romanele/ Viaţa fierbe pe dalele străzii/ în cluburi în baruri/ Ce să caute în bibliotecă/ să-şi scrântească mintea citind poezii” (Viaţa fierbe în baruri). Polemica socială nu face însă decât să-i reafirme autorului „optimismul structural”, credinţa în cugetare şi în lirism, deoarece „numai poeţii citesc în noaptea de dincolo a lucrurilor”. Într-o asumată tradiţie romantică, sfumato-ul poeziei se arată deci cu mult mai eficient în plan revelatoriu decât lumina orbitoare. „Privesc lumea cu ochi de cârtiţă/ Cutez relocarea lunii în locul soarelui/ pentru sporirea luminii difuze”, citim în acelaşi poem, intitulat În noaptea lucrurilor. Alteori, poezia este o „pavăză” providenţială, întrucât, sub pleoapa ei, hipersensibilul eu al artistului se simte „protejat” (Sub pleoapa poeziei).

De aceeaşi delicateţe a spiritului lui Toma Grigorie ţine şi conştiinţa zădărniciei cuvintelor, intuiţia că tâlcul se dezvăluie mai pregnant în tăcerea abisală. Prin urmare, identificat deocamdată cu faţa de pe nisip, cugetătorul consideră vinovată de crimă (una făptuită, desigur, doar în orizontul cunoaşterii) şi, evident, sortită, şi ea, extincţiei, fără a-şi fi dovedit vreo calitate iluminatorie, tocmai această ipostază efemeră a fiinţei, pe care a slujit-o fidel prin creaţie. Înţelege că experienţele de până acum nu sunt indestructibile, ci simple „răvăşiri”, „putreziri ale gândului”, topite finalmente în „magma apolinică” (Răvăşiri). Aşa cum, în spaţiul public, verbiajul se substituie veritabilei comunicări, în absolut, rostirea poetică poate constitui un păcat (supremă înţelepciune, în fraternă armonie cu versurile târzii ale lui Vasile Voiculescu!): „E de bun augur că Dumnezeu ne mai ia din cuvinte/ înainte de pragul muţeniei” (Vorbesc deci exist). Setea de a trăi, însă, nu o poate istovi nimeni, nu este în primejdie de a-i fi răpit rolul de catalizator al treziei poetului, încât vitalismul acestuia, deşi pândit de neant, manifestă o demnitate, o bravură aparte: „Nu te opri, bea toată dulcea otravă a vieţii/ Ţine-o strâns între pinteni/ pe gloaba iadului” (Să nu-ţi fie teamă), afirmă el, niciodată sătul de extaticele „cavalcade nebune prin iarba/ până la brâu/ fără teamă de coasă” (ibidem), care circumscriu tinereţea eternă.

Scrisul sprinten, exersat, dezinvolt al lui Toma Grigorie, plasat sub cupola metaforelor solare, iradiază luciditatea prezentului, tincturată de bucuria anilor trăiţi plenitudinar, cu atenţie şi gratitudine faţă de fiecare dar al inimii, al intelectului, al sufletului.