Smoala şi îngerul

Viorica Răduţă este o prezenţă substanţială în lumea literelor româneşti: poetă, prozatoare, eseistă şi critic literar, ea se manifestă cu profesionalism şi cu un real angajament al fiinţei în toate genurile abordate. Ultimul său roman, În două lumi (Ed. Cartea Românească, 2013), „criptic, acid şi tandru“ (Sanda Cordoş), stă mărturie pentru densitatea universului acestui prozator, pentru forţa pătrunzătoare, analitică şi, totodată, enigmatică, a ochiului său necomplezent. Un scris direct, tăios, de o abia ghicită ironie, dar, mai adesea, de un umor tragic, aşterne în pagini lumea noastră postrevoluţionară, ca pe un testimonial atroce, neapărat necesar. Privirea protagonistei, profesoara Orica, trece fotografic peste dezolantul peisaj, condensând, cu har de cineast, imaginile, într-un panopticum al birocratizării, al vidului uman, al vulgarizării crescânde, dezvoltând, în egală măsură, o „oniriadă” prin care „imaginarul înghite lumea tradiţională (Cornel Ungureanu)

Titlul cărţii adaugă mult la bogăţia de sensuri a naraţiunii, printr-o densă plurivocitate: cele două lumi sugerate pot caracteriza mai multe perechi de realităţi antonimice sau complementare, amestecate până la confuzie: sat şi oraş, realitate şi vis, prezent şi trecut, citadin şi ancestral, modern şi arhaic, socialism şi capitalism, viaţă şi moarte, dar şi viaţa-neadevărată faţă-n faţă cu moartea adevărată, cum se decriptează lucrurile înspre final, prin moartea demnă şi revelatorie a unui personaj adevărat, Zenofie, mama Oricăi. O benefică ambiguitate prezidează acest univers apocaliptic, post-caragialesc: oaia dintr-o snoavă, îndrăcită, se transformă, când şi când, în capră, mama directoarei Rada Bobe e crezută, moartă, a fi tatăl acesteia . În acelaşi timp, moartea este o prezenţă privilegiată: se moare pretutindeni, în spitale, pe stradă, la fisc, dar şi la cozile interminabile pentru depunerea unor hârtii. Cei neadevăraţi doar au impresia că se află într-o competiţie, dar, de fapt, sunt inautentici, deci morţi: „ori intri în competiţie, ori mori”, spune un personaj, iar Orica rezonează: „Mori şi aşa, subtil, de ce nu” (p. 203).

Iar alte două morţi au chiar rolul de a structura naraţiunea, de a aduna, în jurul lor, celelalte evoluţii şi semnificaţii. Moartea punctează irealitatea din viaţa zilnică. Directoarea Rada Bobe a transformat o încăpere, transformând-o într-un „loc secret”, de unde asculta „tot ce se întâmpla pe moşie”, pe un monitor electronic, „un mormânt în care intra şi ieşea când o credeai plecată din şcoală, era clar că moartea seamănă cu ea. Astea o să îmbătrânească împreună” (p. 13).

Roman social, cu un miez funambulesc, grotesc şi tragic, În două lumi dezvoltă o filosofie a dezumanizării şi înstrăinării, montând-o în subtile simboluri vizuale: camerele de supraveghere agresive, invadând şcoala, strada, spaţiul public, au rolul unor lentile oarbe, opuse ochiului spiritual, cel al lui Dumnezeu sau al unui duhovnic, de aceea nu pot prelua întunericul din oameni, spre a-l prelucra, înlumina, transfigura. „Bucata de oglindă din blocul nou li se pune pe faţă” (p. 196). În consecinţă, răul omenesc circulă nestingherit prin urbea zisă Prahova, unde biserica a fost dezgolită de ziduri, iar alte suprafeţe optice nevăzătoare, cum ar fi pereţii de sticlă ai Petromului şi ai altor sofisticat-esenţializate clădiri, îl reflectă, readucându-l în lumea şi aşa murdărită şi spoliată de autenticitate, încât oamenii ajung să păşească anevoios prin straturi de smoală, funingine şi reziduuri, aşa cum o sugerează titlul unui capitol din Cartea a doua, Smoală şi plumb, în care citim: „Smoala devenea mai densă şi mai grea...”; „fumul s-a ridicat ceva mai sus de blocurile de pe Republicii” (p. 212); „eşti tot într-o apocalipsă, ca în cel mai poluat oraş (...) Chiar aici, în Prahova” (p. 211); „Smoala devenea mai densă şi mai grea” (p. 210); Poluarea din oraşul Prahova rezonează cu dracii care „intrau repede în om şi făceau iad din el” (p. 211), îşi imaginează Orica, reinstaurând o demonologie folclorică în plină actualitate.

Viorica Răduţă are darul de a pătrunde, prin interstiţiile societăţii, până la baza acesteia, urât mirositoare dar sinceră, dezvăluind teama, angoasa şi umilinţele îndurate de oameni în toate împrejurările vieţii, la serviciu ori în intimitate, în ocazii administrative sau pe stradă, când încing răzmeriţe şi demonstraţii, pentru a se mărturisi, fie şi laic. Ei vorbesc uneori argotic, dur, turnându-şi dezamăgirile, dar şi înţelepciunea aspră, în vocabule fruste. Sunt făpturi mărunte, dar vivace: „amiaza strecura o lumină ca de interior pe capetele înfăşurate în burniţa rece, pe feţele de vrabie căciulile nu mai ţineau de cald” (p. 215).

În proza ei vitriolantă şi nonconformistă, autoarea ne împărtăşeşte un lucru grav: acela că birocraţia invadează viaţa, lumea, inhibând sufletele, sărăcind viaţa lăuntrică şi relaţiile dintre oameni – de unde impresia de magmă,de foc mocnit în străfunduri sociale. Atmosfera aceasta hipnotică îmi recheamă în minte romanul lui Malcolm Lowry, La poalele vulcanului – conştiinţa viciului, a neputinţei este şi aici sfâşietoare, după cum şi neîmplinirea erotică a Oricăi se hrăneşte dintr-o pendulare onirică între efigiile a doi bărbaţi, între fantasmele trecutului şi o realizare vagă, abia întrezărită, aproape evanescentă. Rememorările din studenţie sunt terifiante. Apoi, o întreagă birocraţie, bine interconectată, este reperabilă peste tot, până şi la şcoală, unde contează mai mult formele (promovarea administrativă, ierarhică, accederea la statutul de colegiu naţional) decât esenţa (învăţătura). Şi dascălii, şi elevii au preocupări minore, chiar derizorii.

Prozatoarea dovedeşte o gândire îndrăzneaţă atunci când sugerează că inşii aferaţi, stracuraţi în structuri organizatorice cu care se identifică, sunt, în pofida autoimportanţei ce şi-o acordă, inautentici – neadevăraţii volumului. Viorica Răduţă destructurează, în tradiţia marelui Caragiale, miturile româneşti ale autosuficienţei sociale.

Aerul cărţii ar fi de nerespirat, dacă, în bună tradiţie spirituală, romanciera nu ar fi deschis o înviorătoare fereastră spre final, unde aşază un personaj răscumpărător, învăţătoarea Maria Alexe, care, printr-un efort solitar şi eroic, de dimineaţa până seara, reuşeşte să vină, străbătând nămeţii unui ger năpraznic, de sfârşit de ev, la înmormântarea mamei Zenofie. Descinderea sa, de mare puritate, dintr-un sat izolat, aminteşte o scurtă vizită angelică pe pământ. După ce a fost filmată pe TVR1 (contemporaneitatea este acută în proza Vioricăi Răduţă!), după confruntarea sa cu un lup şi un mistreţ, ea „s-a prăbuşit în haina care era mai mult din zăpadă”, costum cvasiceresc, înţelegem noi (p. 238). Orica spune: „Am crezut că sora mea nu mai vine, dar nu ea, voinţa ei, plecase dimineaţa din valea Sălciei şi a ajuns pe seară în Bagdat, unde întunericul s-a ferit din cale” (p. 235); „Reporterul a mai întrebat dacă s-o ducă până la autogară, în centru. Merg singură, Dacă rămâneţi îngropată, cine vă scoate? Şi pe reporter l-a apucat remuşcarea când nu a mai văzut-o prin ochiul de sticlă. (...) Pe drum, zăpada acoperise şi cumpăna. Din fântână a rămas doar găleata fiindcă se ridicase în sus, Ştiu că e înger, a spus reporterul. Încă mai aşteaptă să coboare” (p. 251).

Un cuvânt pentru stilul autoarei, care este unul special: nervos, dar foarte bine elaborat; liric, dar şi exact. El toarnă un strop de poezie peste real, printr-un soi de zvâcnet, reuşeşte să-l insoliteze, închizându-l în cameea de sidef a artei adevărate.