#

Nu ne plac pietrele. Au suprafeţe din realitatea asta, iar noi vrem într-un spaţiu în care orice atingere se simte. Pentru a descoperi de fiecare dată un nou produs al gustului întrerupt. Vin zile cu ploi în care mieunatul pisicilor se aude până-n zori. Vin valuri în care vezi doar alge şi le mângâi cu mâinile. De fiecare dată rochiile se deşiră cum le îmbrac. Într-un minut trebuie să-mi caut altă rochie şi nu ştiu de ce e bine aşa. Nu-mi iau singură deciziile. În ultimul timp îl văd nopţile cum mă împinge dintr-o cameră-n alta. Cu noi frunzele cresc direct din pământ. Suntem ambalaţi în vid separat, de o parte şi de alta a ecranului. Vino să dormi cu mine.

#

Atacul de panică a venit brusc pe un pod; m-am ghemuit şi am strâns grilajul ce despărţea drumul de trotuar; în interior, imagini în culori stridente – Încercai să-mi explici. – Cum am putea să înţelegem dacă nu dorm cu tine? Mi-ai zis să iau pastile. Apoi mi-ai arătat munţii cu zăpadă. Când ne mutăm în pat, unghiile tale se mişcă pe cearşaf, lăsând mici şanţuri care duc spre canale. Pielea mea – un teritoriu nou. Se adâncesc spaţiile. Păianjeni ca mărgelele se strecoară pe sub pleoape, prin nări şi ţes pânze ca totul să rămână împreună. Dimineaţa sparge ferestrele. Noi am fost mereu simple cunoştinţe.

#

Lumea e printre rădăcinile de copaci. Pot să-mi privesc mâinile ore-n şir fără să vii, pot să-mi deschid ochii şi să văd luminile resturilor de ţigară pe măsură ce intră-n pământ; mă gândesc la trupuri singure fără să-mi fie frig; nu mai aştept noaptea. M-am aşezat pe mâna stângă până mi-a amorţit şi m-am gândit că eşti tu.

#

Închid ochii şi respiraţia ta ca gustul unei lămâi coboară şi încălzeşte. Prezenţele din cealaltă cameră te cheamă de fiecare dată când norii vin prea aproape. Din gaura chiuvetei ies plante marine. Apoi vine cutremurul.

#

Am căzut în întunericul domesticit al camerei Transpirăm, te laşi legat de picioare şi izolat. Oboseala – astupă locul papucilor mei şi umple paturi străine – singurele locuri în care te deschizi ca pumnii copiilor la dulciuri.

#

Doar când braţul tău stâng se plimbă pe şira spinării. nu ştiu nimic din ce se întâmplă în spatele geamului perdelele sunt mereu înnodate. Când vin spre tine sunt taximetristul şi conduc cu ochii închişi. Blocul cu 10 etaje mi-aterizează în faţă.

#

Nu mai am voie sa te urmăresc. „E prea periculos, pământul o să urce până la înălţimea ta”. Îmi leg zgarda de un pom. Cu mâna aproape de gât îmi dau diferite comenzi: mănâncă, dormi, mănâncă. Nici ceilalţi nu ştiu cum să aşeze filtrul din sârmă imediat lângă piele. Şi acum o linişte în care nu mai e nicio atingere.

#

Degete strâmbe se înfig în saltea ridicându-ţi corpul. În felul acesta, aproape de becuri, insule cu trupuri nemişcate de musculiţe. Lumina se retrage ca un monstru lipicios care te-a atins îndelung.

#

Peste tot, căderea bruscă. În camera ta, îmi depărtez mâinile. Pereţii mă ghidează, ca într-o cutie de ciment micşorându-se. Distanţa dintre noi plesneşte ca nişte cabluri de înaltă tensiune de fiecare dată când mâna ta.

#

Nu există niciun buton de panică. Ziua se topeşte printre norii cu forme de maşini, de aripi, curge mereu ca apa din duş. Deşi nu vedeam nimic ştiam că undeva un tigru stătea tolănit pe un loc de parcare.

#

În fiecare noapte văd luna cu gropiţe, îmi scufund capul în apa adunată în vană. Mâine se fac 5 ani şi deja am învăţat să respir dedesubt. Sunt la mine acasă. Văd bulele lipite de pereţi, vârtejurile când iau dopul, firele de păr rămase, petele galbene. În curând o să scot primele cuvinte şi atunci o să mă mut de tot.

#

Aici e locul meu. Sub plapumă. Din când în când ridic un colţ. Din când în când, îmi aduce mama caramele şi apă. Mă ridic de 3 ori pe zi să nu amorţesc: îmi fixez capul în mijlocul plăpumii, să-mi acopere tot. „Trăieşti mereu pe lângă”. „Plapuma ţine cald ca gândurile bune”.

#

Îşi târâie piciorul. Doi oameni pot face sex şi aşa. Fără ferestre, dulapul din cameră are picioarele lui. Merge şi ţipă, dimineaţa, toate hainele şifonate. În vârful fiecărui pantof o pungă cu aer gata să pocnească.

#

Stau noaptea lângă frigider, în caz că se trezeşte. Când îl deschid, regim şi o lumină gălbuie. Între timp îmi trec degetele peste magneţii cu Paris şi Londra.

#

Tavanul a crăpat. Cuburi de gheaţă prin deschizături, alunecă pe ziduri până la picioare.

#

Îngropaţii sapă în lateral. Se întâlnesc, fac schimb de mâini, de coaste, apoi se gândesc la căldură.

#

Era înainte de mâine, şi totuşi mâine părea la fel de bine un bărbat intrat în cameră. Gâtul mi-a înţepenit în direcţia lui şi i-am şoptit: o să facem inundaţie, o să vină vecinii şi nu o să le putem deschide, am lăsat prea mult florile să crească. Ne împleticim prin casă, ne împiedicăm de tulpini, ne-am obişnuit aşa. Stătea nemişcat. O fântână arteziană se-ntindea la picioarele mele. Am început să-mi mişc degetele în spumă şi nu mai era el, era marea şi câtă fericire mă poate încăpea?