Poeme
de Stefan George
(1868 1933)
LAUDA FEMEILOR
Oraş cu acoperişe străvechi împodobite cu inele De volute încolăcindu-se pe bîrne, pe porţi, Ferestre pictate, clopotniţe ce ajung la stele, Uliţe sumbre cu blazoane şterse porţi, Cu ghizduri de fîntîni în zori sau seară, Cu zvon argintiu de rîs şi de izvoare: Acolo am trăit în munci istovitoare Lungimea unei vieţi, şi tainică a suferinţelor povară, Eu, crainicul înaltelor voastre mîndrii, Eu, cîntăreţul gloriei voastre.
Albi copii în fastul de procesiuni Cu lumînări, panglici şi drapele, Şi voi, ce conduceţi bucuroase fanfare În colorate rochii zbătîndu-se uşoare, Şi voi, palide prietene ale agapelor din sacra lume, Tinere patriciene, demne, cu slăvit nume, Ce drapate, ieşeaţi sub portal sfînt, În falduri de mantii în Orient ţesute, Întreaga artă a sunetului meu vă cînt. Voi giuvaere de joc şi sărbătoare, Puternice suverane cu chip nepăsător.
Dar care dintre voi pentru a-mi fi întîmpinare Mi-a întins o cupă sau coroana de stejar, Să-mi spună că sunt vrednic iar şi iar De a purta robia-i dulce sorţii? Care dintre voi, o lacrimă, o căinţă aduse În dăruire lirei mele plînse? Potolit, simt deja călcîiul morţii.
În dangătul clopotelor, lin Copile şi doamne în cortegiu vin În urma unui sicriu în negru îmbrăcat. Primite au fost doar mîini, peste fire De tandre, nobile şi pure, să-l poarte Pînă la mănăstire Către criptă şi mormînt, Apoteoză, onoare fără moarte A mortului căruia frumuseţea lor i-a fost Cuvînt. Copile şi mame în văduvie comună Varsă cu plîngerea lor un balsam ce adapă Geme, cunună De flori cu smerenie peste groapă.
FLOARE DE CRIN
Floare de crin! Regină printre roze triumfale! Acordă-mi bucurie, Dă vieţii mele să învie În sfînta zi a glorificării tale.
Mamă de lumină, Dintre femei cea mai iubitoare, Fii a bunătăţii mărturisitoare, Sufletului meu copil Ce-ţi împleteşte ghirlandă divină.
Doamnă de bun sfat! Dacă el crezînd A rămas fără păcat, Puterea ţi-o cînt! Mă vrei rugăciunii gînd după gînd?
DANSURI TRISTE
Ca un surîs în aceste descreşteri Parcul îţi dăruie încă parfum, În părul tău împrăştiat acum Amestecă iarba-şarpelui şi iederi.
Aur păstrează grîul vînturat, Mai puţin ţepos şi înalt poate. Trandafirii din nou te-au salutat Blînzi, cu străluciri estompate.
Să tăcem, să nu se audă de noi, Să fim fericiţi jură-mi apoi, Chiar dacă nimic nu mai aşteptăm Decît această plimbare în doi.
* Urechea ta doar prinde Un cînt secret ce-i faptă Abia făcută şoaptă, Chiar dacă-i stins în minte.
Singur al tău cuvînt Caută întărire În sorţii nouă fire, Comori de pace dînd.
Cu duh bun ne conjuri Durerile prea bine Cînd ce fu ziua-n sine Seara ni-l ia sub múri.
* Vrei încă mult pe un sol de omidă Culori să afli-n zile ce-au trecut, Să speri rod copt în pustia lividă Să coseşti spice din veri azi sub lut?
Fii fericit doar cînd al umbrei caier Răsfrînge vis din bogăţii trăite, Cînd liberator trece prin obositul aer Din zări un suflu, har ce te cuprinde.
Vezi! Zilele acestea parcă răni arzătoare S-au stins din soarta noastră grabnic toate, Dar tot ce pentru noi purta nume de floare Se readună lîngă izvoarele secate.
* (variantă)
Mult timp vrei încă pe dezgolit lut Zilelor moarte să le dai culoare, Fructe să speri coapte-n pustia mare, Să coseşti spice din veri ce-au trecut?
Fii fericit doar val de umbre dacă Răsfrînge calm trăita bogăţie, Prin aer obosit de stă să treacă Un suflu ce blîndeţea o învie.
Ca răni arzînd zilele noastre toate S-au stins din soarta noastră înapoi, Dar tot ce-a fost nume de flori în noi Îl regăsim lîngă fîntîni secate.
Traducere din limba germană de Miron Kiropol
|