În orice caz, neverosimilã! Cum cã omul ar fi seara mai scund cu doi-trei centimetri din cauza mersului biped de peste zi, din cauza tasãrii muºchilor, a cartilagiilor. Aºa-i trebuie, cine-l obligã sã trãiascã... vertical? Iar voi, antropologilor (sau antropometrilor) acuma-mi veniþi cu noutatea asta? Ce mama dracului aþi pãzit vreo zece milenii?

Tot ºtirea asta aiuritoare („—Ce înãlþime aveþi, domnule?” „—La ce orã anume, domnule?”) mai adaugã ºi cã dupã umblãturã, labele picioarelor ne sunt mai lãþite (spre „lebãdã” sau spre „gâscã?” ); de unde ºi simþim seara o imensã eliberare la descãlþat... ªi eu care înjurasem zilnic, an de an „ºi în proporþie de masã”, pe româneºte, firmele „Dâmbobiþa”, „Clujeana”, „Dermata” ºi... Când, mai târziu, trecând eu pe pantofi Ted Lapidus sau Bally (iatã, mã deconspir cã afacerile îmi merg!), ar fi trebuit cineva sã-mi traducã înjurãturile în limbile de origine ale faimoaselor firme: înjurãturi din fondul meu de rezistenþã, acumulate de pe la orfelinatele prin care am trecut.

La sfârºitul zilei, serii aceleia, când m-am decis brusc s-o sun pe Ioana – poate eram nevorbit, în ciuda atâtor discuþii cu alþii ºi cu mine însumi – deci, la sfârºitul zilei aceleia cred cã eram cel mai scund Alexandru din toþi Alexandrii, am fost eu, ºi cu tãlpile cele mai late dintre toate tãlpile mele. Sigur, mi-ar fi greu sã le rememorez - chiar ºi în doi nu mi-a fost uºor.

— Alo? Ioana-Cumana? Te-aº ruga – nu te supãra... Vrei sã-mi þii de urât în seara asta? Sã ieºi cu mine la un restaurant?

— Oo! Sigur, cum nu. Dar... cine mai vine? Se discutã afaceri? Ca sã ºtiu cum mã îmbrac.

—Vom fi numai noi. Aºa cã... îmbracã-te lejer. (Îi spunea asta un ins deja cu labe „de lebãdã”). Te iau la nouã cu un taxi din faþa blocului.

Relaþia noastrã se închegase destul de greu, cu mari întreruperi, ºi, cine ºtie, dacã n-aº fi luat-o cu mine în sãptãmâna aceea de sfârºit de mai, la Amara... Era extraordinarã în proiectarea pe computer, ori eu tocmai aveam de semnat un contract de construcþie în antreprizã. Pe un teren chiar pe malul lacului (cum l-o fi procurat, fire-ar al dracului) al unui învârtit, fost înainte pe la judeþeana de partid.

O poreclisem „Cumana”, atunci, la sfârºitul acelor douã zile ºi douã nopþi cumplite când a apãrut în visul meu, ºi nu doar în vis, groaznica arãtare. ªi pânã la lãmuririle de azi, de la cimitir, crezusem cã e doar o crizã onticã - fãcusem cincizeci de ani, o luam în mod cert pe aripa coborâtoare a curbei. De altfel, încã de la patruzeci de ani, o cãrticicã primitã cadou („Bãrbatul la patruzeci de ani”) mã zguduise abrupt chiar de la prima frazã: „La patruzeci de ani, bãrbatul coboarã dintr-un tren rapid ºi se urcã într-unul personal...”

O poreclisem „Cumana” ºi pentru cã numele „Ioana” nu-mi plãcea (aºa se numise ºi sora mea cea nouã), dar ºi privindu-i chipul þinut de mine între palme, cum þii o cãrticicã de rugãciuni... O faþã prelungã, pomeþi proeminenþi, ochi oblici ºi cumva triunghiulari. De fapt, habar n-am cum vor fi arãtat femeile cumanilor, n-am gãsit nicãieri, nici mãcar schiþat de antropologi, vreum desen despre componenþii acestui meteoric popor. (Citisem de curând un studiu despre „Kaganatele cumane din Moldova”, dar nici acolo nu era vreo ilustraþie cu „chip de om”. Doar hãrþi). Dar, dacã e adevãrat cã ne-a rãmas de la ei „deli orman” (pãdure nebunã!) atunci, ei, mie unuia îmi fac o impresie deosebitã; auzi alãturare de cuvinte!

Atunci, cu un an ºi ceva în urmã, fusesem realmente basculat la poarta mea dintr-un taxi plin ochi. Pe locurile din spate stãtusem eu, Ioana ºi dirigintele de ºantier Pavelescu. Prin aburii alcoolului suit la cap abia observasem, în douã rânduri, mâna grea a lui Pavelescu insistând pe genunchii împantalonaþi ai Ioanei, ºi mâna ei îndepãrtând-o cu efort, aproape vehement. Sã se fi (doar) jenat ea de mine – patronul lor, la urma urmei? Sã se fi dat el bãrbãtuº din concurenþã masculinã? Asta trebuie sã fi fost. Fiindcã, altfel, dacã între ei doi ar fi fost ceva mai vechi, n-ar fi încercat el în local sã aducã la masa noastrã pe o „dãtãtoare din cur” de pe lângã orchestra restaurantului.

Doar cã nu m-am prãbuºit la deschiderea pe dinafarã a uºii. Ieºise ºi Ioana, „cu picioarele înainte”; nu bãnuiam cã va rãmâne cu mine, nici n-auzisem (mi s-a povestit mai târziu de cãtre Marcu, ce stãtuse în taxi „pe locul mortului”) cum Pavelescu, scãpându-i mâna Ioanei pe care o apucase strâns, i-a ºuierat bãdãran: „Treaba ta, dar îþi spun eu cã în seara asta o sã rãmâi neîncãlecatã!” Astea le-am aflat abia peste o lunã. Nu-i nimic, niciodatã nu e prea târziu sã dai afarã din serviciu un bãdãran. Îl mai prinsesem ºi cu niºte ciubucuri fãcute altundeva cu oamenii mei, pontaþi ºi atunci ca pentru firma mea.

La poartã, Alexandru Moldoveanu fusese realmente basculat din taxi. Se lãsase sãrbãtorit prosteºte, de cine nu trebuie, unde nu trebuie, cu ce nu trebuie – o porcãrie bãutã în cantitãþi insuportabile. Îl convinsese Marcu – cel ce-i fãcea contabilitatea. Îi venise greu sã-l refuze, scotea foarte bine bilanþul anual, sã nu îmbogãþeascã statul ca sã aibã alþii de unde fura, dar nici sã nu-l scoatã nimeni aproape falit. („Bine, bine, domnule, atunci din ce te tot extinzi?”). Într-adevãr, se „extinsese” frumos, de la un început mai mult decât modest, cu un dozator de sucuri (italienii distribuiau pe atunci concentrate de kiwi ºi de portocale – azi n-ar mai pune nimeni gura pe aºa ceva), la un dozator de îngheþate ºi un chioºc pentru gogoºi, la vânzãri de biscuiþi turceºti („kremali – cum vor intelectualii”). Dacã nu i-ar fi fugit nevasta în Italia cu un importator de pixuri, poate cã nici el, Alexandru, nu s-ar fi gândit la alte afaceri. Cu licenþa în sociologie nu mai era mare lucru de fãcut dupã ’89. A intrat într-o combinaþie de afaceri imobiliare, apoi s-a separat. Au urmat construcþiile. Atunci a angajat-o pe Ioana, computeristã. Parcã o aude, în primele clipe: „Nu-mi cereþi sã fiu ºi foarte tânãrã, sã am ºi un chip plãcut, ºi o îndelungatã experienþã? ” El nu ºtiuse cum sunase textul dat de Marcu la „Anunþul telefonic”. I-a rãspuns: „Pãi, mai tânãrã de atât? Cât despre experienþã, o sã ai tot timpul în urmãtorii vreo douãzeci ºi cinci de ani. Iar chipul plãcut... ei bine, azi e marþi; eu marþea nu fac complimente”.

În seara aceea, la aniversare, ºi-a pus pentru prima oarã problema dacã alþii ºtiu despre el cã e singur...

„ªi ce vor mai fi ºtiind despre mine. ªi oare Ioana, cât de singur mã crede?”

Eram desigur bârfit pe la birou, pe la barãci. Dar atunci, la încheierea serii insipide, nu mi-am pus problema cum a reuºit Ioana, luându-mi cheile din mânã, s-o descopere între ele (destul de multe) pe cea potrivitã la intrarea principalã, apoi pe cea de la apartament. ªi înãuntru - cum a gãsit imediat întrerupãtorul, dormitorul. Unde m-am prãbuºit în pat ca un copac, într-un somn imediat.

Foarte puþin îmi mai amintesc – poate doar am dedus – cã ea m-a descãlþat, mi-a pus pijamaua (ce jenant!), ca o infirmierã unui handicapat. ªi obsedantul miros al unui ester cu gust de brad, de la porcãria aia de gin autohton, ce mi-a stãruit pe gât vreo câteva zile - ºi care avea sã mã urmãreascã apoi, prin refuz, câþiva ani. Poate cã dacã n-ar fi fost arãtarea aia din vis (ºi nu doar), toate acestea ar fi fost azi uitate. Dupã cum meritau.

În acea noapte mã mai trezisem în douã rânduri cu dureri insuportabile în ceafã; stãteam ca un anesteziat, de fricã sã nu mã zgudui. Am vãzut conturul Ioanei pe fotoliul dinspre uºa balconului, cred cã aþipise ºi ea.

— Þi-e rãu?

— Îngrozitor!

— Sã-þi pun o compresã.

Mi-a pus-o, mi-a ºi vânturat-o dupã un timp, ca pe o rufã, s-o rãcoreascã.

La a doua trezire aveam o senzaþie cumplitã de vomã. Senzaþie ce se accelereazã întotdeauna spre punctul culminant. Ca spre o mântuire.

— Vezi cã în baie e un lighean...

A reuºit sã mi-l aducã în timp util, jetul a erupt iar ºi iar, pânã la „verdele fierii”. Eram plin de lacrimi ºi de salivã rece, lipicioasã. Totuºi, cât Ioana a dus ligheanul la WC, spãlându-l insistent, luciditatea mi-a mai revenit.

— Deschide uºa de la balcon. Sã intre aer curat.

Rememora: nu mai ºtia cine descoperise „acum douã zile” cã ieri ar fi împlinit cincizeci ºi cinci de ani. Niciodatã nu-ºi dorise sãrbãtorirea zilei de naºtere, nici nu era prea sigur în ce datã s-a nãscut. Iar aºa-zisele „aniversãri” i se pãreau nu doar triste, ci ºi evocãri ale unui destin nedrept.

„L-am botezat Alexandru fiindcã era aproape de Sfântul Alexandru”, spusese maicã-sa când îl lãsase în grijã unei familii de þãrani din Mestecãniº, „pentru vreo douã luni”, pânã „s-o mântui lumea de foamete pe la noi”. Aºa cã ziua de naºtere n-a fost niciodatã ºtiutã, doar aproximatã. „Aproape de Sfântul Alexandru”. Dar dacã pãrinþii lui or fi fost dintre cei care n-au adoptat noul calendar la 1919?

Altceva, alte lucruri esenþiale, mama lui dintâi nu spusese. De pildã: anul, luna, ziua, comuna, din pãrinþii cutare ºi cutare. Mãcar cât sã încropeascã un început de biografie.

În noua familie rãmãsese numai cu vaca, târâtã de funie vreo trei sãptãmâni, pe cel mai lung drum parcurs în viaþa lui – chiar dacã mai târziu ajunsese dincolo de Cercul Polar, ba chiar ºi în America de Sud, ºi desigur prin toatã Europa. Cu avionul, vaporul, trenul, helicopterul, pe cai ºi cãmile... Vaca lãsatã odatã cu el avea sã moarã peste vreo câteva sãptãmâni; a plâns-o amarnic, pe ascuns; apoi ani de zile a avut insomnii în care o plângea - fusese ultima lui rudã pe care o vãzuse. ªi-o amintea în detaliu: ochii ºi genele lungi, mersul de colo-colo prin curte; nu se atingea de mâncarea ce i se oferea, frunze de rãchitã ºi de fag. Iarbã nu era, neam; seceta pârjolise tot ºi acolo în Mestecãniº. Pentru acel mers de schelet înfometat, pe care încã îl vedea aievea prin curte, nu gãsise nici un cuvânt pânã la liceu, când, într-o prozã a lui Agârbiceanu, citise despre o iapã slabã cã mergea „scobâlþând”.

Refuzase sã mãnânce din carnea ei; noii pãrinþi împãrþiserã ºi prin vecini pârjoale ºi tocanã. Oameni de treabã, nici ei, nici noii fraþi nu-i dãduserã niciodatã de înþeles cã e „în plus”, nu-i spuseserã niciodatã ceva care sã aibã înþeles de „veneticule”. Abia mai târziu pricepuse cum fusese secetã aproape doi ani la rând ºi cum goliserã ruºii toate silozurile în care erau rezervele de stat.

ªi totuºi în România seceta n-a animalizat lumea. Citise mai târziu în „Jurnalul lui Hruºciov” – mai mare într-o vreme în Ucriana – cã în alte pãrþi existaserã ºi cazuri de canibalism. „Mâine îl tãiem pe Miºca ºi dãm de mâncare celorlalþi”, spusese o femeie, devenitã neom, secretarului Comitetului Unional de Partid al Ucrainei. În Mestecãniº se auzise doar de cazul unui copil prins de niºte gospodari cã sugea la o vacã, în pãdure. Ca o secvenþã dintr-un film despre berberi.

Adormisem, în cele din urmã, în prezenþa Ioanei. Apucasem sã-i spun sã-ºi ia o pernã din debaraua din hol ºi sã se odihneascã ºi ea. N-a reacþionat nicicum, dar la urmãtoarea mea trezire era cu tãlpile spre mine, întinsã alãturi.

Iar mi-a fost rãu; acum traversam faza de învârtire a patului, a camerei. ªtiam din folclorul beþivilor cã în asemenea situaþii e bine sã-þi cobori un picior pe podea ºi sã pui „frânã de picior”. I-am binecuvântat: învârtirea s-a oprit. Poate cã ar fi trebuit – cu toatã sila – sã iau o înghiþiturã de tãrie. Tot beþivii nãscociserã celebra formulã de salut pentru asemenea cazuri: „Bunã dimineaþa!” „Vodca taie greaþa!”

Dincolo, în somn. Ajunsese pe malul unei gârle mari, largi, însorite... ªtia, cãrþile de vise spun cã dacã apa e limpede, înseamnã lacrimi. Aceea nu era adâncã, înfiorãtoare; dar foarte sclipicioasã ºi mãrunt ondulatã, copiind relieful prundiºului. Traversau încolo ºi încoace câþiva oameni, câteva femei. Tocmai voise sã se descalþe ºi el, când auzi alãturi:

— Hei, omule, nu te grãbi sã treci singur. Mai ai de fãcut dincoace o faptã bunã. Þi-oi fi ºi eu cândva de folos. Trece-mã ºi pe mine! Un bine în plus fãcut dincoace, un rãu mai puþin pe malul celãlalt!

Întoarse capul, contrariat. Dumnezeule, vorbea un schelet viu: cu piele mãslinie, întinsã pe niºte oase analizabile bucatã cu bucatã. Cum nu-l vãzuse la venire? Poate atenþia îi fusese concentratã spre cele câteva femei traversând apa spre el: „frumoase toate ºi întrulpi/ cu rochii scurte pânã-n pulpi”. Sau poate cã el nu fusese pânã în clipele acelea nici acolo, nici în altã parte... nici altcândva. Deloc!

Arãtarea se afla în poziþia ºezând – pãrea o mumie din Peru, cu genunchii la gurã, îmbrãþiºaþi. Mâinile ºi ele analizabile – vedeai os cu os, pubitusul, radiusul, „arºicele” de la încheieturi, falangele, falangetele ... Cum se întâmplã des în vise, faþa i s-a amãnunþit ultima. Ce pomeþi, ce orbite, ce frunte! ªi ce maxilare! Þinea gura întredeschisã, avea doi dinþi sus ºi doi jos, aºezaþi astfel cã nu se vor întâlni niciodatã. Chel, sutã la sutã; ba i se vedeau ºi încheieturile cutiei craniene, în zig-zag, ca niºte fermoare pe sub piele...

Mesajul lui nu era rugãminte (de ce sã se mintã?); era poruncã.

S-a apucat sã-l ridice. Aºa descâlcit se dovedea mai înalt cu un cap decât purtãtorul: l-a luat în spate, þinându-l pe sub genunchi. ªi ciolanele sale erau anatomice: rotule mari în comparaþie cu oasele. Labele picioarelor, late ºi lungi.

De ce o fi trebuit neapãrat sã „treacã”? Încotro se îndrepta, oare? De ce era rãu malul pe care se afla? ( Hm! „Rãu” ºi „mal” înseamnã acelaºi lucru).

Atârna mai greu decât se aºteptase. Îl apãsa tare de tot cu tãiºul palmei pe mãrul lui Adam. S-a scuturat ca sub un sac greu, strânsoarea n-a slãbit. Pe la jumãtatea gârlei îi zise:

— Dacã mã mai strângi aºa, omule, te las în mijlocul apei!

— Îmi eºti dator vândut! Trece-mã!

„Dator?” Existã o mai mare obrãznicie a bãtrânilor?

— Uite, du-mã la capãtul de dincolo al drumului ce se vede.

Într-adevãr, se vedea un drum lung ºi plin de cotituri exagerate, ca un intestin. Simþea cum îl apasã pe gât ºi mai tare. Se sufoca.

— Dã-mi drumul! ªi du-te dracului! Aaah! Aah!

L-a trezit Ioana, fie binecuvântatã.

— Alexandre, þi-e foarte rãu? Sã chem o „Salvare”? Abia mai respiri.

— Nu. Rãul era acolo, în coºmar.

Spaima l-a mai þinut treaz vreo douãzeci de minute. Îi strângea Ioanei, la subsioara stângã, laba piciorului drept. Talpa i se chircea cum fac tãlpile pãsãrilor la atingere, reflex ca sã nu cadã în somn de pe ramuri. Parcã sfinþea locul de la subsuori, unde fusese genunchiul de os al arãtãrii.

Dar, din pãcate, adormi iar.

Din pãcate adormise iar. ªi se pomenise exact unde rãmãsese, cu arãtarea în spate. Însã nu-i mai vãzuse chipul, era ca la reluarea secvenþei unui film, exact acolo unde se rupsese. Acelaºi drum, nu se ºtie la a câta cotiturã ajunseserã.

— Vezi, îi zise Arãtarea presându-l pe gât ºi clavicule; credeai cã faci ziua ta fãrã mine? Aºteptam de cincizeci de ani sã mã chemi.

Iar sufocãri (gâfâieli ºi gemete, avea sã povesteascã Ioana), dar ºi un:

— Sã ºtii cã dau cu tine de pãmânt. Lasã-mã dracului!

S-a trezit în horcãitul filtrului de cafea ( se descurcase Ioana!); zgomotul acela ce se aude ca o pregãtire a gurii pentru scuipat.

— Sã nu-mi pui zahãr.

Nu l-a auzit, însã cafeaua adusã era amarã.

„ªi tot citind un an din Jakob Popper/ Societatea cea deschisã o descopãr”.

Altfel spus, „a mai trecut o vreme” de la semicentenarul meu.

Am fost foarte ocupat, iar lipsa concediilor în cei vreo zece ani de când „mã privatizasem” crease un fel de astenie-angoasã, ca în orice treabã cãreia nu-i vezi capãtul. Poate nici scopul.

Începusem, iatã, de un deceniu. Sindromul „Moara cu noroc” se instalase de la sine. Nu mã mai puteam opri – nici nu mai aveam dreptul moral, deja câteva zeci de oameni depindeau de firma mea. Pe urmã, în cazul meu, treburile nu mai aveau un singur capãt... Aveam lucrãri în prima fazã, sau pe la jumãtate, sau în finisare.

Un moment obiºnuit; aflu de vânzarea câtorva „picioare” de schelã metalicã, a unor panouri de cofraj, a unei betoniere ºi a unui pikamer – ºi iatã-mã aranjând plecarea acolo, pe Cioplea, la Predeal, la un tip care poate reuºise (el) sã se opreascã, ori dãdea faliment. Ei, vezi, astea sunt secretele unei afaceri: sã iei cât mai multe „de ocazie”.

Aveam închiriate la Jilava câteva pogoane, le încercuisem cu plasã ºi sârmã ghimpatã (noaptea angajam ºi un paznic) – un adevãrat ºi necesar depozit. Acolo aveam eu întâlnire stabilitã telefonic cu un proprietar de camion-platformã (uriaº, aveam sã constat). Un tip ciudat, un fel de Che Guevara în mizerie.

Ioana trebuia sã ducã înapoi autoturismul cu care venisem pânã acolo; eu preferam sã merg în cabina neagrã (pe cãldura aia!), decât sã-l tot aºtept în urma mea pe ºosea, la viteza lui de cincizeci kilometri pe orã.

Mã aºtepta „cu spatele”, þinându-se crucificat de gardul meu de plasã, holbându-se la materialele stivuite înãuntru în fel ºi chip.

Parcã nici n-auzise salutul meu.

— Cât mai e un panou d-ãsta, de teco?

— Preþul de depozit nu-l ºtiu. Astea le-am procurat de undeva... Nici nu cred cã se mai fabricã. Se folosesc din metal, sau se fac din scânduri la faþa locului.

— Aº avea ºi eu o rugãminte; da’ vã rog eu mult sã nu vã supãraþi.

Eram obiºnuit cu nãravul: sã mi se cearã bani înainte – „mãcar o parte, pentru motorinã”. Sau sã fie renegociat preþul convenit iniþial. Aºa fac cei cãrora le-ai admis prea uºor preþul propus de ei („Ce prost am fost, puteam sã-i cer mai mult. Nici nu s-a tocmit...”)

— Spune, omule!

— Mai am pe cineva în cabinã. M-a rugat cineva mult de tot sã-l iau pânã la Buºteni. Cabina e de patru locuri...

Am mers spre cabinã, intrând fiecare pe uºa lui. Clipã de irealitate! Ceva m-a pocnit în cap: pe banchetã, lipitã de levierul pentru schimbat vitezele se afla ARÃTAREA... Monstrul din vis ce m-a sugrumat câteva nopþi la rând. Aº fi vrut sã mã dau jos, dar eram deja þintuit. Arãtarea mi-a zâmbit... conspirativ. „Credeai cã nu-s adevãrat, neicã Stavrache?” zâmbea exagerat cu cei patru dinþi – ultimii. Avea de data asta pantaloni lungi, de doc, niºte sandale imense lãsau sã i se vadã degetele analizabile.

ªocul a fost teribil! Va sã zicã, nu fusese un coºmar determinat de nu ºtiu ce astm cardiac în somn, de... la urma urmei, aburul de alcool din creier. Înseamnã cã totul existase cu adevãrat: gârla de traversat, oamenii din vad, serpentinele...

Trãsese spre el o servietã scorojitã din piele de porc.

ªoferul (oare conspira cu hoaºca asta antediluvianã?) m-a scos din transa neagrã.

— O luãm spre Târgoviºte. Eu, de la Câmpina nu mai am dreptul la D.N.1. Pe Moroieni, peste Pãduchiosul ºi ieºim la Sinaia.

Apoi, dupã o pauzã:

— Luaþi din partea mea câte un „frigider al ºoferului!” (Aflasem, aºa se numeau buteliile de plastic, foste de Cola, acum puse cu apã la îngheþat în congelator. Singurele care nu crapã din cauza gheþii...)

ªoferul a mai îndrugat ceva despre condiþia lui de revoluþionar, cicã ar fi fãcut parte dintr-un grup ce urmãrea asasinarea lui Ceauºescu. Cum ieºise el în „22” seara din puºcãrie, cum a fost el dupã hardughia asta în Germania ºi n-a venit cu ea goalã, a adus o tipografie primitã gratis pentru P.M.B...

Abia pe culmea Pãduchiosului, cam pe la releul acela de telefonie mobilã cu vârtelniþã eolianã, a început sã vorbeascã ºi „mumia” dintre noi. Timbrul, accentul celor spuse era acela din somn!

( „Fugi, dom’le! Sanchi!” )

Cred cã, dacã m-aº fi uitat spre stânga, l-aº fi vãzut fãcându-mi cu ochiul.

Întreruptã din când în când de ºofer, vorbãria lui din gât lãsa sã se înþeleagã cã „el e un om cu bani, dãºtept”, cã fiu-sãu va face ochii mari dupã ce el va închide ochii ºi va vedea testamentul cu o sutã zece mii de dolari... „Am gândit sã-i adun o sutã, m-am rugat sã am atâtea zile pentru asta, dar Cel de Sus mi-a mai lungit viaþa, aºa cã am mai adãugat zece mii...” Bani pe care îi învârtise chibzuit prin depozite bancare, prin schimburi dintr-un sens în altul – în valutã, lei ºi iar în valutã.

— Crezi cã bãiatul matale meritã bafta asta? Ei, copiii ar trebui sã facã ceva pentru noi. Pe noi ne ajung mai întâi neputinþele. Alt ajutor nu gãsim.

— Sunt ºi copiii de mai multe feluri...

A revenit liniºtea în cabinã, am reuºit sã mã liniºtesc ºi eu, chiar sã ignor prezenþa urâþeniei de lângã mine. Pe la Sinaia tot el a deschis gura:

— Pânã aici am mai venit. Atât. Mai ajunsesem! cu ani în urmã pe la Comarnic ºi satele din jur...

Surprizã! La Buºteni l-a rugat pe ºofer sã opreascã unde o vedea „POLIÞIA”. Acolo, chiar a coborât ºi a intrat târându-ºi servieta lui borþoasã. Ne-am uitat uimiþi unul la altul.

Între mine ºi Ioana chiar nu se petrecuse nimic atunci, „de ziua mea”. Aflând mai târziu vulgaritãþile ºuierate de Pavelescu Ioanei la coborârea din taxi, fireºte cã l-am dat afarã; dar faþã de Ioana intrasem într-un complex penibil. ªtiu, de fapt se petrecuse mult mai mult decât s-ar aºtepta oricine, fuseserã devansate faze ce sunt de regulã ulterioare, târzii, camaradereºti. Lucruri „semnate” atunci la plecarea ei de la mine prin neaºteptatul gest de a-i lua, la uºã, capul între mâini ºi a o privi ca pe o carte de rugãciuni: tandru, credincios, „pãgân”...

Atât de apropiaþi n-am mai fost apoi multã vreme. Pânã ce, în vara (sau primãvara?) urmãtoare am luat-o în delegaþie cu mine la Amara, unde duceam tratative cu un proaspãt îmbogãþit sã-i execut o vilã sofisticatã. Iar ea, Ioana, era ultrarapidã în calculul cubajelor – astfel apreciam cantitatea de materiale ºi muncã inclusã. Când e vorba de antreprizã nu te joci cu aproximãrile...

La vreo jumãtate de orã dupã plecare mã sunase veselã (pedagogia adulþilor?):

— ªtii cã pe lângã un cerºetor de la Sfântul Gheorghe, unul de vârstã medie, slãbãnog, bãrbos – ca un sfânt – e aproape coadã la aruncatul bãnuþilor în pãlãrie. ªtii ce avea scris pe un cartonaº? „Ajutaþi un invalid intelectual, cãlcat de o bibliotecã!”

Iar seara, la Amara, sub un soare roºu ce asfinþea obosit de câte vãzuse ºi fãcuse, pe nisipul plajei... Mai târziu aveam sã ºi râdem, privind un cadastru al staþiunii ºi constatând cã evenimentul se petrecuse... pe hotarul dintre douã judeþe. „De ne-ar fi deranjat niscai poliþiºti, ne-am fi retras iute în celãlalt judeþ. Unde n-au abilitãþi...”

Aiuritoare ºtire despre om! Îi simt realismul acum, dupã douã zile de alergãturã, de stat în picioare pe la ghiºee, prin cimitir...

Invitaþia gãsitã în cutia poºtalã seara, la întoarcerea de la Amara, a produs în mintea ºi sufletul meu adevãrate transmutãri, ca la metalele grele. A doua zi, adicã ieri, la opt, eram la serviciul „Evidenþã” al Poliþiei.

Eram eu de la opt, dar „locotenentul Magheru”, cel ce fusese specificat cã mã... aºteaptã, a venit la nouã. S-a scuzat cu fraze ºnur, recitându-mi-le (de câte ori vor fi fost spuse!) cã secretarul „pune ora 8 pe orice invitaþie, ºi doar i-am spus...” Avea nevoie, totuºi, de bunãvoinþa mea? Pe urmã ºi-a luat un aer ca de pregãtire a unei ºotii sau deþinere a cine ºtie cãrui mister; a scos dintr-un fiºet metalic un dosar borþos legat în cruce, cu un ºiret.

— Eu sunt aici succesorul locotenentului Buruianã la care aþi lãsat acum cinci ani cererea pentru demersurile de cãutare a pãrinþilor dumneavoastrã, a fraþilor.... Buruianã nu mai e! ... Mi-a revenit mie misiunea ºi plãcerea...

Nici n-am mai ascultat restul frazei. Doar întrebarea lui:

— Vã aflaþi în aceeaºi situaþie ca la depunerea cererii? Aþi mai aflat ceva între timp?

— Absolut nimic!

— Noi, da! A fost multã alergãturã, corespondenþã internã, cãutãri prin depozite, printre documente de arhivã cu hârtia mãcinatã de vreme ori cu cernealã ºtearsã. Personal am cãpãtat ºi o alergie la praf sau mucegai, nu ºtiu, testele medicale n-au descoperit...

— Înþeleg, vã sunt recunoscãtor...

—Pe urmã, aþi avut ºi un mare noroc. Pe drum, cãutãrile dumneavoastrã s-au ... întâlnit cu ale unui coleg de la Iaºi. Fiindcã tatãl dumneavoastrã, decedat acum ºase luni, fãcuse ºi el demersuri sã vã gãseascã. Sigur, o sã mai aveþi ceva alergãturã. Aveþi alt nume decât la naºtere, ziua naºterii e 31 august, iar nu 30 cum scrie în duplicatul certificatului de naºtere. Mai sunt ºi altele... Eu o sã vã dau o „foaie de parcurs” cu toate umblãrile ce vã aºteaptã. În realitate vã numeaþi... Alexandru Tãrãboanþã.

(Mi-am amintit de moldovenii care lucrau la mine, la ºantier; ei ziceau „tãrãboanþã” roabei cu care cãrau moloz).

Tot ce se pãstrase de pe urma tatãlui meu (!) încãpuse într-un plic mare, ros ºi soios, împachetat la rândul lui într-o folie de plastic ºi legat cu elastic. Mi-am luat o lupã. Înãuntru erau certificatele de deces – format vechi, necunoscut mie - ale mamei ºi fraþilor mei, toate eliberate într-o singurã sãptãmânã a lui noiembrie 1947. El, „tata”, apãrea în plic printr-o foaie de eliberare dintr-un lagãr de prizonieri sovietic. Hârtia era în rusã ºi adãugitã de mânã în traducere româneascã. „Mã angajez sã nu discut cu nimeni despre tratamentul din lagãr ºi despre condiþiile de internare la ªantierul de Reconstrucþie”. Din livretul lui militar am dedus cã fusese luat sub arme în octombrie 1942. Când sã fi fost fãcutã poza aceea, în drum, cu toatã familia – copiii aºezaþi descrescãtor ca þevile unui nai, cu el militar – sigur într-o permisie ? Lupa am îndreptat-o întâi spre mama: ce bine se þinea dupã naºterea a cinci copii! Aducea puþin cu Ioana... Apoi am cercetat îndelung copiii. Nu ºtiu dacã eu fusesem ultimul sau penultimul. Parcã mai era unul mai mic. Sau mã înºel? Drumul dinainte de Mestecãniº, cu toate ale lui, mi s-a ºters din memorie.... „ªi, la urma urmei, ce importanþã are sã ºtiu care din ei sunt eu?”

Aºadar, „la Tribunal, birjar, la Tribunal!” Cãci - cum glumisem adeseori cu Ioana, trecând prin faþa clãdirii - sus la Tribunal pe trepte/ multe lucruri sunt nedrepte/ dar mai sunt ºi ... unghiuri drepte!

— Ceva, totuºi, vã pot oferi încã de acum, continuase locotenentul: iatã poziþia locului de veci unde a fost înmormântat tatãl dumneavoastrã în februarie. Aici în Bucureºti, la cimitirul Strãuleºti. Fiindcã, rãmas singur ºi pensionat, a venit sã încerce mai îndeaproape sã vã descopere...

(„Aici în Bucureºti?” E posibil chiar sã fi trecut unul pe lângã celãlalt!)

Cu topografia cimitirului la mine, am plecat chiar în dupã amiaza acelei zile sã-i caut mormântul. La poartã am luat niºte flori de la o þigancã bãtrânã.

„Ce multã lume s-a mutat acolo!”

Nu mai fusesem de vreo opt ani, de la înmormântarea unui cunoscut scriitor. Ca orice cimitir mai nou, ºi-a pãstrat o ordine a topografiei. Aºa cã am descoperit repede mormântul.

Nu ºtiu dacã am îngenuncheat de voie... sau de uluialã. Dintr-o fotografie „trecutã în faianþã” ºi aplicatã pe o cruce de mozaic frecat mã privea conspirativ.... Arãtarea din coºmar ºi din cabina camionului! Am lãsat florile la întâmplare, am mai citit odatã anii naºterii ºi ai morþii (1918-2004) ºi am ieºit gâfâind pe alei, în cele din urmã alergând. Istovit, m-am trântit pe banca florãresei de la poartã – tocmai o pãrãsise, lãsând în urmã flori veºtejite, cozi tãiate ºi o baltã de la vãrsarea gãleþilor... „Doamne, la ce bun sã aflãm despre noi cã suntem noi. Cui foloseºte. ªi dacã totuºi aflãm, aceºti „noi” descoperiþi nu au ºi ei nevoie de identificare? Cu cât sunt eu acum mai bogat? Locotenentul spunea cã trebuie sã trec ºi prin sat, la Cepleniþa, nu departe de Târgu Frumos. Dar de ce, dacã fraþii sau surorile nu mai existã?”

Acum, cu Ioana-Cumana, aici, la „Terasa Jariºtei” de prin zona Barierei Vergului, rememorãrile sunt întrerupte de prezenþa ei: vie, adevãratã.

Lui Alexandru, locotenentul îi mai „suflase” ºi alte veºti: cã e unicul moºtenitor al unei depuneri de o sutã zece mii de dolari ºi a unui teren cu „viþã nobilã” („Iatã-mi deci viþa, e nobilã!”). ªi cã terenul fusese lãsat, „ca lumea”, în arendã, pe trei ani. („Peste un an contractul înceteazã”).

— Aveþi deja de primit din arendã o importantã sumã.... Sã nu vã parã glumã, domnule... Tãrãboanþã: Via e o valoare. E pe lângã zona Cotnarilor.

Pe urmã, tot ce s-a întâmplat a intrat în logica ... viþei de vie. Ioana a cerut concediu medical pentru un avort („Amara aia n-ar fi fost atât de amarã”), Alexandru i-a interzis. „Doi inºi o sã fim în stare sã ne ocupãm de el, ce naiba. Cât despre viitorul lui... sau mã rog, al ei... îi fac de pe acum un depozit bancar de peste o sutã de mii de dolari. Cu clauzã. ªi sã-þi spun una bunã: îi lãsãm ºi cele câteva hectare de viþã de pe lângã Cotnari. Dar îl pãcãlim! Pânã la majorat... îi bem noi vinurile. Ne vor prinde bine... ªtii cum e reclama? Vinuri de viaþã lungã!”

Ne-am ridicat, am ieºit. Era în Bucureºti o noapte cu efemeride, pãreau o ninsoare în jurul felinarelor. „Ar fi trebuit sã ne bucurãm mai mult de clipã decât de... cine ºtie ce perioadã, deocamdatã abstractã”. Ioana mi-a luat braþul pânã în parcul taximetrelor. Nu mi-a mai dat drumul pânã acasã.

Din volumul Week-end pe continent

(în curs de apariþie la editura Cartea Româneascã)