Profesor universitar, academician; diplomat, Lucian Blaga (1895-1961) este cunoscut şi ca scriitor plenar: poet filozof, dramaturg, prozator, traducător şi publicist. Ca prozator a publicat doar două lucrări memorialistice şi autobiografice, amândouă publicate postum: Hronicul şi cântecul vârstelor (1965) şi romanul Luntrea lui Caron, (în trei ediţii: 1990, 1991, 2006), motivul principal al publicării amânate a romanului fiind, desigur, cenzura, pentru că filozoful şi poetul era considerat „idealist” şi „metafizic”, motive de punere la index, de către noua orânduire comunistă. A fost redactat în două perioade: 1951-1953 în prima formă, iar între 1956-1957, a doua formă. Înainte, au apărut în reviste doar fragmente din roman, evitându-se desigur cele care incriminau regimul.

Recitind romanul, Luntrea lui Caron, am descoperit o veritabilă frescă de istoricitate socială şi politică a anilor 1944-1957, încastrată între paginile de relevare a tribulaţiilor biografice şi a celor de poeticitate existenţială sentimentală. După propria mărturisire, romanul este scris în stilul teatrului său, adică „al acelui realism mitic care îmi este, cred, organic”. Lucian Blaga realizează un habitus al literaturii (în terminologia lui Bourdieu), uzând de complementaritatea dintre istoricitate şi mit, între realitate şi reverie. Cu toate acestea, istoria transpare în totala nuditate a ei. Marele filozof revelează caracterul distopic al noii orânduiri, previzionând şi urmărind apariţia şi dezvoltarea germenilor totalitarismului.

Pentru istoricii neangajaţi, romanul poate constitui un vademecum, un ghid veritabil pentru o istorie nefardată a comunismului românesc. Ca să nu se repete istoria, trebuie s-o rememorăm perpetuu ajutându-ne de memoriile marilor noştri oameni, trăitori ai epocii de tristă amintire.

Urmărind evenimentele derulate în roman, vom puncta principalele observaţii şi alegaţii ale poetului Axente Creangă, alias Lucian Blaga, dar şi ale „geamănului” filozof, Leonte Pătraşcu, acelaşi Lucian Blaga, începând cu primăvara anului 1944, când ţara se afla în plin război, cu alarme asurzitoare, când Universitatea din Cluj, fiind în pericol de a fi bombardată, se refugiază la Sibiu. Autorul va folosi o onomastică inventată, pentru evitarea cenzurii, însă credem că numele reale, oarecum recognoscibile, nu au rol hotărâtor în evaluarea fenomenului social-politic al epocii, din perspectivă auctorială realistă. El veştejeşte organizarea politică toxică şi mai puţin oamenii aflaţi sub vremi. Important de reliefat este totuşi personajul dual: poetul şi filozoful Blaga, prin prisma căruia sunt conturate trăirile lirice şi cele reflexive, prezentaţi metaforic ca doi „gemeni” convieţuind încă din copilărie.

Dar să reluăm firul evenimentelor admonestate. Pentru a se adăposti de bombardamente, se refugiau în Dumbravă, loc nesigur, cuprinşi de panică mai ales după aflarea bombardării Gării de Nord, unde căzuseră victime unii cunoscuţi. S-a primit sfatul de la Universitate să se caute adăpost în afara Sibiului. Astfel că s-au retras în locurile natale, urmăriţi, totuşi, şi aici de raidurile bombardierelor care se îndreptau spre Braşov.

Pacea încheiată la 23 august 1944 aduce un mare entuziasm popular, dar şi întristarea poetului pentru cererile de despăgubire ale marilor asociaţi. „Condiţiile de armistiţiu echivalau cu desfiinţarea virtuală a unei fiinţe etnice”, iar sub firma „eliberării” se reducea un popor „la cea mai cruntă şi tragică robie”, notează poetul în paginile romanului. În timp ce trupele germane se retrăgeau bombardând pedepsitor, armatele sovietice ocupau „spornic” ţara. Spargeri, violuri, asasinate erau la ordinea zilei produse de soldaţii, „de obicei turmentaţi” ai armatei sovietice „eliberatoare”. Poetul repudiază şi laşitatea poporului cucerit. În zi de iarmaroc, o fată este trasă după o poartă de un ostaş „eliberator” şi violată, dar ţipetele ei nu aduc niciun ajutor din partea participanţilor la târg, „de parcă ar fi purtat cu toţii ochelari de căpăstru”.

Unui ziarist i se impune regula: „Despre armata eliberatoare nu se scrie decât elogios sau nimic”. Partidul comunist ajutat de armata sovietică va colabora o vreme cu partidele „istorice”, cu unii dintre trădători (care încearcă să-şi plătească între ei nişte poliţe), până să se instaureze „liberalismul democratic”, care să înlăture „mirosul de grătar al capitalismului intrat în putrefacţie”.

Odată cu ascuţirea luptei de clasă împotriva burgheziei, se accentuează şi procesul de eliminare a elitelor prin discreditare, prin şantajare pentru a-i determina pe potrivnici să se ralieze luptei pentru instaurarea falsei democraţii socialiste. Lucian Blaga este socotit trădător, pentru că prin poezia „transcendenţelor” abate atenţia clasei muncitoare de la problemele arzătoare ale realităţii sociale imediate, adică din perspectivă marxistă trebuia „să devin acum nicovală şi să fiu lovit ca o nicovală, fiindcă nu am scris niciodată despre ciocan”.Reflecţia ironic amară a marelui poet induce în imaginar politica comunistă de suprimare a personalităţilor inflexibile care refuză alinierea la dogmele marxist-leniniste. Se instaurează „o mare răsturnare de valori, o deplasare a criteriilor spirituale” care era pe cale de a se produce, „ca o lunecare de straturi geologice”. Profesorii universitari de seamă sunt urmăriţi cu ajutorul studenţilor „spioni” (angajaţi cu salariu de Securitate), şi perchiziţionaţi, cum a fost şi Blaga, şi apoi epuraţi şi înlocuiţi cu „foşti asistenţi”, partizani ai noii ideologii comuniste, mult inferiori celor excluşi. Catedra de estetică a apreciatului profesor Lucian Blaga este desfiinţată, el neputând şi neacceptând, se înţelege, să-şi însuşească estetica nouă, comunistă, va fi trimis la „munca de jos”, fiind numit bibliotecar şi interzis o lungă perioadă de timp să publice.

În planul parabolic al romanului, „geamănul” poetului Axente Creangă, filozoful, Leonte Pătraşcu, la fel de rezistent la presiunile de afiliere, este, de asemenea, pus în rândul „celor mai mari răufăcători ai omenirii” pentru refuzul de a-şi însuşi filozofia marxistă. „Sistemul era destinat să imbecilizeze intelectualitatea ţării, care nu mai trebuia să gândească, ci doar să spună pe de rost catehismul materiei”. Ca în proverbiala lozincă a minerilor din anii ’90: „Noi muncim, nu gândim!”. Filozoful, luându-i-se libertatea de gândire, se va sinucide aruncându-se în „Râpele Roşii”, sintagmă simbolică.

În acest timp, comuniştii ocupau ministerele, subsecretariatele decisive în acţiunea de organizare a maselor, ţintind să ocupe poziţiile cheie de unde „se va încerca înlăturarea ordinei liberalo-burgheze”, dezlănţuind haosul „ca o condiţie de trecere spre orânduirea socialistă”. Ca să compromită şi să destrame producţia liberalo-burgheză, organizau sabotaje cu ajutorul muncitorilor, sub scutul steagului roşu. Politica nouă „nu se încurca în scrupule de natură morală”, care era socotită desuetă, feudalo-burgheză.

Un rol important în impunerea comunismului prin teroare, în România, îl are şi Marga Mureşanu, corespunzând profilului Anei Pauker revenită în ţară odată cu intrarea Armatei Roşii pe tancuri, cum se spune. Marga, la moartea soţului, era sprijinită de braţ de-a dreapta de generalul Antonescu, de-a stânga de omul politic Petru Grosu, alias Petru Groza, primul prim-ministru din 1945 al primului guvern comunist.

Romanul lui Lucian Blaga, Luntrea lui Caron, pe lângă faptul că e o veritabilă scriere memorialistică, este şi un ineluctabil act documentar. Nu aflăm numai date importante din viaţa şi activitatea marelui poet şi filozof, ci avem în faţă o acută şi critică panoramă social-politică încapsulată în istoricitatea epocii comuniste, conţinând situaţii limită privind, cum am relatat mai sus, schimbarea impusă de instalarea la putere a partidului comunist, numit o perioadă partidul muncitoresc român (1954-1964), cu sprijinul armatei „eliberatoare”. Armată care era întotdeauna „eroică”, iar Stalin era întotdeauna „genialul”, cum „în epopeile homerice Hera era aceeaşi zeiţă «cu ochi de bou»”. Teologia era înlocuită pas cu pas prin religia ateismului şi nu se putea spune despre Stalin că ar fi „organ al revelaţiei divine”, dar era cert „tonul” şi „fiorul” în cadrul mişcării ce înainta „cu pumnul strâns spre acapararea puterii în stat”. În dosul formelor ateiste, afişate, se înjgheba „o nouă teologie, o nouă ierarhie ecleziastică, o mitologie sacrosanctă, un ritual în desfăşurarea căruia litania monotonă şi citatul dogmatic îşi aveau locul bine stabilit într-un calendar cu zile roşii legate de istoria partidului, când au loc inevitabilele procesiuni împestriţate cu prapori şi cu icoane de-ale noilor evanghelişti”. Poetul este dublat de filozof în realizarea acestui panoptic al schimbărilor ideologice impuse de comunişti.

Aceste adevăruri istorice relevate de o mare personalitate a intelighenţiei noastre sunt de natură a combate istoria periată a comunismului, scrisă de istorici angajaţi, care a circulat atâtea decenii, proslăvind noua „comună”, cu urmări dezastruoase în evoluţia adevăratei democraţii româneşti. Poetul şi filozoful Lucian Blaga observă schimbările nefaste care vor surveni în conştiinţa naţională, deoarece „calitatea oamenilor nu va mai fi judecată după criterii spirituale, ci după necesităţile şi criteriile vieţii de partid”. Acest principiu comunist antidemocratic va funcţiona în întreaga epocă totalitaristă, dar, vai, se pare că nu a sucombat nici în zilele noastre.

În continuarea reflecţiilor previzionare despre viitorul naţiunii, filozoful regretă intrarea spiritului în agonie, „va fi mâine pe targă” şi îi va lua locul, „în această regiune a pământului, un spirit condiţionat, adică antispiritual”. Din nou un adevăr indubitabil şi verificabil în societatea românească de la „eliberarea” sovietică şi până astăzi.

Toamna anului 1947 se anunţa ca „un preludiu al unei perioade seismice”. Se vorbea în şoaptă, dar insistent despre instaurarea republicii. Stalin i-a făcut „tânărului nostru rege un cadou cu tâlc: un avion”. Transformări sociale fundamentale debutează în 1948 odată cu naţionalizarea. „Omul nou” va lua locul vechilor patroni profesionişti în conducerea politică a întreprinderilor naţionalizate. Presa „burgheză va fi desfiinţată şi vor triumfa ziarele comuniste. Lui Blaga i se propune printr-un gazetar, trimis al Comitetului Central, să scrie un articol pentru Scânteia, mai precis, o scrisoare de protest împotriva hotărârii guvernului olandez de a desfiinţa partidul comunist. El va refuza menţionând că nu este membru de partid şi că n-a făcut niciodată politică. Trimisul va informa CC-ul şi, astfel, la Blaga va veni un membru important al conducerii de partid, care îl vizitează întâmplător după cum se exprimă. Acesta este Constant Mironescu, alias Miron Constantinescu, membru al C.C., care, într-un dialog prelungit, presărat cu laude gonflate, încearcă să-l atragă de partea partidului: „Ştim că n-aţi făcut niciodată politică şi că nu aveţi nimic şovin nici în poezie, nici în teatrul dumneavoastră”. Rezervele sunt legate de caracterul mistic şi metafizic al literaturii pe care o scria. Dar şi motivele religioase i se reproşează poetului.

Nomenclaturistul, de altfel şcolit, licenţiat în filozofie, membru al Academiei Române (1974), sociolog marxist şi istoric comunist, îl tentează pe Blaga cu alegaţia că şi noua orânduire comunistă are nevoie de „economişti, de teoreticieni ai cunoaşterii, de esteticieni…” şi astfel poetul şi filozoful, autor al Trilogiei cunoaşterii, la care face aluzie acela, ar putea fi de folos partidului, pentru că „marxismul este un sistem deschis”. Fiind refuzat, reclamă cu ipocrizie: „patriotismul dumneavoastră să colaboraţi cu ceea ce puteţi, în limitele conştiinţei dumneavoastră, la construirea socialismului. Situaţia materială s-ar putea redresa. V-aţi gândit la o sumă alături de salariu, la o sumă care v-ar aranja?”.

Iată în ce fel au fost racolaţi unii dintre intelectualii de marcă ai ţării, dintre cei care au scăpat de încarcerare şi au acceptat, vai, colaboraţionismul. Lucian Blaga a îndurat izolarea şi umilinţa, dar a respins colaborarea cu partidul şi cu Securitatea comunistă.