Una dintre cele trei premiere cu care Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova şi-a început stagiunea anului 2013, este comedia Cabina artistelor, alături de Apocalipsa după Shakespeare şi Legături primejdioase, la care vom reveni în numerele viitoare.
Spectacolul Cabina artistelor, după piesa dramaturgului ceh Arnot Goldflam, în traducerea lui Mircea Dan Duţu, a fost pus în scenă în colaborare cu tânăra trupă a Companiei Teatrulescu, de către deja cunoscuta actriţă Raluca Păun, căreia deducem că îi aparţine şi scenografia, fapt neprecizat în Program.
Scena deschisă, fără cortina separatoare pariindu-se câştigător pe mai buna apropiere de spectatori, etalează o simplitate grăitoare pentru condiţiile teatrului contemporan strâmtorat: un birou, câteva scaune, un fotoliu şi o canapea, iar în spate un cuier de garderobă cu haine diverse, de oraş sau de scenă. Pereţii sunt tapetaţi cu afişe din diverse spectacole, mai noi sau mai vechi.
Cele patru roluri ale actriţelor din Cabină, care se pregătesc pentru intrarea în scenă, sunt interpretate adecvat, în ordinea experienţei, de: Tamara Popescu Liza, Corina Druc Truda, Simona Călin Maria, Monica Ardeleanu Klara,. Li se alătură Ramona Drăgulescu în rolul mut O cabanieră. Cinci roluri, cinci destine, cinci drame existenţiale. Liza o artistă în prag de pensie îşi exibă drama singurătăţii, fără soţ şi cu copii mari la casele lor, deplângând lipsa tot mai acută a distribuirii în roluri importante. În final însă e anunţată că a fost distribuită într-un film; Truda femeie tânără la 39 de ani, vârstă pe care şugubeaţa Maria o tot măreşte, şicanând-o. Este bulversată de anunţul soţului care o părăseşte la telefon fiind nevoită să-şi crească singură fetiţa; Klara mai tânără nu-şi poate afla iubitul dorit, pe care i-l solicită lui Dumnezeu. Să fie înalt, brunet, cu ochi albaştri şi cu bani, dar s-ar mulţumi şi cu ce i s-ar da; altă domnişoară,Maria, se îndrăgosteşte printr-un coupe de foudre de un tânăr cu funcţie şi situaţie bună şi declară că se va căsători în pofida ironiei colegelor care-i reproşează că îl cunoaşte doar de o zi. Fericirea ei va dura până când soţul refuză să accepte copilul punând-o în situaţia de a se gândi la sinucidere. Colegele prietene o ajută însă să depăşească momentul depresiv. Toate aceste trăiri emoţionale sunt dezbătute în grup, analizate, bucuriile puţine, împărtăşite, iar necazurile ameliorate. Şi artista care interpretează O cabanieră îşi afişează tacit drama ei de bătrână năpăstuită, târându-şi picioarele bolnave în mersul gheboşat ca să răspundă prompt la solicitările, mai mult sau mai puţin amabile, ale artistelor.
Toate acestea se întâmplă în culise, în timp ce artistele se pregătesc pentru a intra în scenă ca să se transmită histrionic şi convingător spectatorilor alte drame sau comedii, care nu le aparţin, din rolurile pieselor în care joacă. Autorul Cabinei artistelor, secondat de regizor, a vrut să demonstreze şi a reuşit evidenţa conflictelor din spatele rolurilor, care sunt idealizate pe scenă, dar ascund în sinea lor drame şi chiar tragedii umane care ni se întâmplă tuturor în viaţa de toate zilele. Fără vreo intrigă evidentă, piesa a relevat distinct stările particulare ale celor patru actriţe, cu problemele lor personale conjugate cu tracul specific la pregătirea de intrare în scenă.
O secvenţă captivantă a fost aceea în care mai experimentata Liza (Tamara Popescu), care e într-un fel protagonista vieţii din culise, le propune pentru încălzire colegelor mai tinere interpretarea aceluiaşi text în registre diferite: trist, exuberant, sfidător sau de seducere a spectatorilor. În cazul din urmă, actriţele s-au apropiat de spectatorii din primele rânduri solicitându-le astfel o participare interactivă.
Actriţele şi-au dozat cu talent limbajul vocal şi cel corporal, construind cu artă biografii scenice memorabile. Replicile inteligente, savuroase, au fost rostite convingător, stârnind interesul şi delectarea publicului. Au fost lansate fulgurant şi săgeţi ascuţite la adresa stării actuale a actorilor şi teatrelor marginalizate, ca de altfel întreaga cultură, dar şi la adresa unor regizori impasibili la nevoile actorului de continuă perfecţionare şi de distribuire după aptitudinile şi calităţile dobândite şi nu după alte criterii.
Textul şi interpretarea au fost clare, obiective, decelând realitatea cu sublinieri critice şi umoristice într-un discurs regizoral şi scenic bine antamate.