Poeme
de Toma Grigorie
există un rotund
pentru călătoria
aceasta dumnezeiască
din burta mamei
până
în borta
pământului
ne-ai dat Doamne
doar bilet de dus
creanga ajutată
de Eva
s-a înclinat
să-i ofere mărul lui Adam ziditorul
cu părul răvăşit
aleargă
vârstele de aur
spre Arcadia
în timp ce
nisipul urcă prin tija oaselor
se răzvrăteşte
în van suflul exploziei vegetale
contra feţelor
palide
ale florii
soarelui
există un rotund
în zâmbetul ceasului
ce nu poate fi
întrerupt
de niciun zbor
al frunzei
nu numai celor
vinovaţi
Un tsunami de
arşiţă se loveşte
de bordul
oraşului
gata să-l
răstoarne în valuri de sânge aprins
o porţie de iad
ne serveşte Dumnezeu
să nu fim luaţi
prin surprindere
pe sfidătorii
săgeţilor de jar îi ia mai devreme la El
abia mai respiră
strada cu tălpile pe vatra încinsă
nici vântul nu
mai poate străbate
perdeaua
sufocată de aer otrăvit
ajunge Doamne
am înţeles
avertismentul pentru supraîncălzirea Terrei
păcatele
civilizaţiei ne cad pe cap tuturor
nu numai celor
vinovaţi
şi totuşi
mă străduiesc
să-mi construiesc o lume
în care să mă
simt bine
lumea e cum e şi
ca dânsa suntem noi
zicea poetul
refuz să cred că
nu mă pot dispensa
de tiparul ei
din care mă zbat
să ies cu capul
înainte
( cu picioarele
înainte sigur voi ieşi)
poate că lumea e
aşa cum vreau eu s-o văd
e normal ca
dincolo de paravan
să-şi lepede
hainele cu care o îmbrac
să rămână în
goliciunea ei primară
atâta timp
cât o privesc eu
cu gândul
nu-mi pasă dacă
îmi ignoră privirea calpă
a subiectului
meu fără predicat
îi simt totuşi
coarda
cu care mă
învaţă
să-mi alerg
roibul în cerc
un sac de piele
sunt un sac de
piele
înţesat cu un
pumn de atomi
ei nu numai un
pumn
îmi cunoaşteţi
se pare mai mult sacul decât atomii
de fapt aveţi
dreptate
după spusa
ştiinţei atomii noştri se schimbă
cam la cinci ani
o dată
de la Solomon
Marcus citire
deci asta ar fi
explicaţia
că sunt tentat
să cobor în mine
ca într-o mină
sau grotă
să mă explorez
continuu
cred că în linii
generale îmi păstrez tiparul
dar nu pot
conserva şi furnicile atomilor
care mor sau
pleacă spre alte muşuroaie
transcedentale
domnilor atomi
cum să fac să vă prind într-un insectar
cu care să mă
laud copiilor nepoţilor
iată
ce atomi frumoşi
mi-au conturat mie identitatea
aş vrea să-i pot
trece în testament
trebuie să stau
treaz
să văd când îşi
schimbă ei gărzile
să le propun un
troc
evoluţie
îmi lipesc
adeseori fruntea
de geamul rece
privesc calea
bucureştiului din oraşul meu sudist
curg
concetăţenii spre este spre vest
mai mult
căţăraţi pe roţi
decât per pedes
pe propriile tălpi
iată cum am mai
evoluat doamne
pe negândite
de la opincile
din păr de porc
la anvelopele de
iarnă de vară
învârtite diabolic
de caii nechezând
sub capotă
nechezatul lor
sparge geamul ferestrei
asemenea
dioptrii doamne
trag obloanele
peste fereastra vederii
de aici începe
existenţa ubicuă
trec peste
barierele impuse de veac
depărtarea
se dilată se
restrânge
precum burduful
unei armonici ruseşti
nu numai gândul
este
un fulg de timp
suspendat în istorie
ci însuşi
carcasa asta
de carne şi
sânge
în care sunt
claustrat
ea este oriunde
este şi pasul poetului rătăcit
de ce mi-ai
plantat doamne
pe ochii miraţi
asemenea
dioptrii
văd şi căţelul
pământului
cum mă poartă
spre locul de
reflecţie infinită
în ochii adânci
ai pisicii
mă cufund în
ochii adânci ai pisicii
în marea lor de
blândeţe
cum mă
receptează ea în meditaţia-i transcedentală
cum mă gândeşte cum
mă ţese
din torsul cu
fir de argint
când mi se
tolăneşte în poală
în ce grai îşi
rosteşte mieunatul
ce vrea să-mi
spună pre limba ei pisicească
cu câte
articulări mute mă îmbie
când îşi freacă
blana de piciorul meu
cu atâta
delicateţe
mă feresc din
calea ei
când îşi scoate
lăncile pentru apărare
câte ameninţări
câte blesteme
în stuchitul ei
fioros
se închipuie
oare în postura strămoşului
care-şi sfâşie
prada fără remuşcări
nu vânează însă
niciodată pisica mea
fără să-i dea
posibilitatea şoricelului
să spere la
cruţare
jocul acela al
ei ca preludiu
e felul în care
îşi cere iertare
|