„Readucerea în atenţie a valorilor interbelice s-a făcut cu mari riscuri”

Interviu de Mircea Pospai

Mircea Pospai: Domnule profesor, aş dori să pornim de la faptul  că sunteţi unul dintre puţinele spirite enciclopedice ale acestui început de veac şi de mileniu şi că preocupările dumneavoastră de-o viaţă, dar mai ales seriozitatea cu care aţi tratat tot ceea ce aţi făcut, au determinat acest spirit, cultura vastă şi, ca atare, toate locurile prin care aţi trecut au fost, într-un anume fel, „sfinţite” pur şi simplu. Aş dori să aflu de la dumneavoastră câteva lucruri pe care generaţiile de astăzi poate că nu le mai ştiu sau chiar mi-aş îngădui să spun că sigur nu le mai ştiu. Începeaţi să lucraţi – fiind dumneavoastră fiu al unor învăţători de la Ploieşti cu o foarte bună cultură şi educaţie făcute în casă şi în liceul pe care l-aţi urmat acolo, apoi tânăr filolog – la Gazeta literară a acelei vremi şi Luceafărul, dacă nu mă înşel. Erau anii 1954-1955.

Valeriu Râpeanu: Vă mulţumesc că aţi amintit toate aceste lucruri şi eu aş vrea, foarte pe scurt, să-i omagiez pe părinţii mei, care nu mai sunt. Tata a murit foarte tânăr. Ne-au dat o educaţie ţinând, mai ales, de structurile clasice ale culturii româneşti, de literatura noastră clasică, de tot ceea ce dădusem noi mai frumos. Aş vrea să omagiez pe profesorii mei de la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti. Care ne-au îndrumat lecturile, în sensul bun al cuvântului, care ne-au făcut să trăim, să simţim pe Eminescu, pe Creangă, pe Caragiale, pe Sadoveanu, pe Rebreanu şi care ne-au făcut  să-l iubim pe Nicolae Iorga.  Şi apoi profesorii mei de la Facultatea de Litere. Noi regretam când am intrat în ’50 că nu mai erau profesori: George Călinescu, Gheorghe Brătianu, Giurescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu. În locul lor, în unele posturi veniseră alţii. Eminescu era predat de un tehnician dentar. Dar, în acelaşi timp, am avut şi profesori foarte buni, urmaşi ai celor despre care vorbeam. L-am avut pe Tudor Vianu doi ani. Cu el am făcut Istoria Literaturii Universale. Erau nu numai lecţii în care comunica anumite cunoştinţe, ci erau lecţii înălţătoare. Vianu transfigura. Asistenţii erau Edgar Papu şi Ion Frunzetti. E drept, au fost daţi afară după aceea, dar noi i-am apucat doi ani. Apoi era Iorgu Iordan, la Limbă română contemporană, era Alexandru Rosetti. Din cei mai tineri erau Zoe Dumitrescu Buşulenga şi Gh. C. Nicolescu.  Facultatea de Istorie fusese şi ea pur şi simplu vandalizată din acest punct de vedere. Marii profesori erau în închisoare: Gheorghe Brătianu, Constantin C. Giurescu şi alţii. Unii dintre ei au şi murit în închisoare. În consecinţă, generaţia noastră a avut puţine prilejuri de distracţie. Noi nu călcam în cafenele. Poate nici nu existau cafenele. Şi dacă ar fi existat, nu aveam bani. Era sărăcia anilor de după război, foametea, ca să vorbim mai pe româneşte. Noi am citit.

— Domnule profesor, la ceea ce spuneaţi dumneavoastră până acum,   nişte tineri zic: „Domnule, chiar s-au putut acele lucruri în acei ani?!” Da, s-au întâmplat, este răspunsul. Dar, nu mult mai târziu, dumneavoastră aţi ajuns redactor la reviste literare şi director de editură. Şi există dovezile atât de clare, pentru cine ar merge la colecţiile literare sau pentru cine vede ceea ce aţi publicat la Editura Eminescu timp de 18 ani, că aţi fost omul care a început „restituirea”, către noile generaţii, a unora dintre valorile interbelice. Aţi deschis un drum, publicând cărţi şi oameni care chiar avuseseră probleme. Cum s-a petrecut această strecurare? Se întâmpla ceva în planul mentalităţilor la oamenii care aveau chingile în mână..., au existat curajul şi riscul  unora ca dumneavoastră...,  a putut să fie o tacită înţelegere...?

— Trebuia iniţiativa celui de jos, pentru că cei din generaţia lor nu aveau întotdeauna interesul şi poate nici curajul. Concret, Tudor Teodorescu Branişte a fost ziaristul democrat prin excelenţă. El a scos Cuvântul liber. A scris la Adevărul şi Dimineaţa, la fel.  El a scos între 1944 şi 1947 Jurnalul de dimineaţă care a fost interzis în 1947 şi el, ca ziarist, interzis total. Pentru mine era ziaristul copilăriei şi tinereţii mele. Între 1944 şi 1947, Jurnalul de dimineaţă şi Dreptatea condusă de Nicolae Carandino erau cele mai răspândite ziare, cele mai citite. Şi mi-am pus problema să-l readuc. Eram la Luceafărul. Încercarea mea a fost zadarnică, pentru că un redactor şef adjunct s-a opus cu îndârjire. Când am ajuns la Scânteia – unde am fost redactor din 1962 până în 1970 când am plecat ca redactor şef-adjunct la Radio-Televiziune – am adus iarăşi intelectuali: Perpessicius, Philippide şi l-a adus şi pe Teodorescu-Branişte. Pentru aceştia, conducerea cerea nişte aprobări. Într-o seară, un redactor pe care nu-l cunoscusem înainte, ieşind pe culoarele mari de la Casa Scânteii, mi-a zis : „Faci foarte bine că îi aduci pe oamenii ăştia care nu au scris în Scânteia niciodată. Ştiu că este greu. Pentru Teodorescu-Branişte a trebuit aprobare de la tovarăşul Gheorghiu-Dej”. Aprobarea ultimă o dădea e obicei Leonte Răutu, dar nici el nu-şi asumase răspunderea.  A fi publicat atunci în Scânteia era ca o deschidere de porţi către edituri. Era o consfinţire. Şi asta am făcut eu, aducându-i pe unii dintre oamenii valoroşi, în ciuda opoziţiei unora care în ’45-’47 îi scoseseră şi care erau încă în redacţii. Acum ei vedeau că au mai pierdut partida, că trebuiau să stea să vadă că apare un articol de Cioculescu, de Streinu, de Gheorghe Zane care şi el fusese arestat în două rânduri. Deci şi la Scânteia i-am adus pe toţi aceşti oameni. I-am adus şi bine am făcut. 

— Asta însemna publicarea de articole. Toată lumea ştie şi că după aceea, din 1972, când aţi preluat conducerea Editurii Eminescu, aţi avut un fel de crez al dumneavoastră, pornind la un demers extraordinar de tenace şi de fructuos, în a tipări cărţi ale unor oameni care nu mai fuseseră publicaţi din motive politice după 1944.

— A fost Biblioteca de filozofie a culturii româneşti, pe care am deschis-o în anul 1980 cu cartea Tradiţia despre întemeierea statelor româneşti, a marelui istoric Gheorghe Brătianu. Trebuie să ştiţi că Gheorghe Brătianu era interzis din 1945. Ultima carte a apărut în ’45 şi care nici nu s-a difuzat. El, după cum ştim, moare după trei ani în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Şi atunci am pregătit această reeditare.  Şi aşa am început reeditarea marilor noştri gânditori. Era vorba, de exemplu, de Victor Papacostea. Nu murise în închisoare, dar a murit după închisoare. După două închisori. Sau Constantin Rădulescu-Motru, nepublicat din 1944. Ion Filitti, istoricul. Arhitectul G. M. Cantacuzino, al cărui nume îl poartă astăzi Facultatea de arhitectură din Iaşi. Dar fusese interzis şi noi am publicat lucrarea Izvoare şi popasuri, din 1934 – o ediţie foarte frumoasă, făcută de Adrian Anghelescu. Alice Voinescu fusese arestată şi nu ştiu cum a putut să scape cu viaţă. Şi e un miracol că s-a păstrat jurnalul ei, unul din cele mai bune jurnale din cultura românească. Ei bine, noi am tipărit operele doamnei Alice Voinescu, o ediţie făcută de Dan Grigorescu, o ediţie ştiinţifică, o ediţie de câteva sute de pagini. De asemenea, am tipărit pe Gheorghe Zane şi pe alţii care fuseseră publicaţi: Constantin Noica – patru volume, Anton Dumitriu cu ultimele cele trei mari volume de eseuri, care s-au bucurat de mare succes. Apoi, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, George Călinescu – cu Scrinul negru şi Dosarul scrinului negru (o ediţie de lux cu studiu introductiv şi ingirjită de Cornelia Ştefănescu) –, Edgar Papu, un filozof al culturii, astăzi neluat în seamă, dar observ că unii profesori îl predau, spre cinstea lor. Gabriel Ţepelea cu un volum. Apoi Leon Calustian, ziarist, căruia i-au apărut la noi primele două volume. Adrian Păunescu l-a publicat şi el, cu rubrica „Simple note” în Flacăra, care i-a asigurat popularitate. Plecând de la o carte, de la un articol, el rescria istoria României de atunci. Şi i-am publicat patru volume de „simple note”. Tot ce a publicat la Flacăra, au fost republicate la noi. Carandino, care a publicat şi la alte edituri, dar cu Carandino am avut o prietenie foarte strânsă până în ultimul moment al lucidităţii lui. Pentru că nu plăcea cum scria el despre teatru şi vroiau să-l interzică din nou, după ce el trăise deja 9 ani în închisoare şi 9 ani în domiciliu obligatoriu. I-am publicat câteva cărţi la Editura Eminescu. Nu mai spun de Perpessicius. De mare atenţie s-a bucurat lucrarea lui Mircea Florian, Recesivitatea, ca structură a lumii.

— A fost unul dintre cele mai importante evenimente editoriale din acel timp...

— Trebuie să vă spun că această carte s-a reeditat şi în zilele noastre şi ea se predă la facultate. Ca şi G.M. Cantacuzino, ca şi Gheorghe Brătianu, ca şi Rădulescu-Motru. Erau şapte volume din Rădulescu-Motru. Tot atunci a apărut un volum mare, Petru Comarnescu, o parte din opera lui. Editura noastră era o editură de literatură românească. Împreună cu „Cartea românească”. Ne-am făcut datoria şi pentru literatura română a timpului, pentru că aici a tipărit, de exemplu, Ştefan Bănulescu Cartea milionarului, pe care prin ’94-’95 a retipărit-o, scriind că apare cu textul identic de la Editura „Eminescu”. Şi alţii, şi alţii.

— Şi totuşi, ştim cum erau acele timpuri. Dincolo de faptul că aţi avut dorinţa şi voinţa de a-i publica pe acei oameni, v-aţi bazat şi pe altceva? Nu v-a fost teamă? Aţi ştiut că nu o să păţiţi nimic?! Că o să vă susţină cineva?!

— Domnule Pospai, toate acestea reprezentau un risc. Nu numai pentru mine, la Editura Eminescu, pentru că nu mi l-am asumat doar eu. Gândiţi-vă la Romul Munteanu, care din 1970 până în 1989 a fost director la Editura „Univers”. Gândiţi-vă la Aurel Martin şi Teodor Vârgolici, care au condus vreme îndelungată Editura Minerva.

— Aurel Martin a fost şi retrogradat, din câte ştiu.

— Orice carte era un risc. Au fost nenumărate anchete. Oamenii se pârau între ei. După apariţia cărţii, veneau... delaţiunile de la confraţi.

— Dumneavoastră cu ce aţi avut cele mai mari probleme?

Problema numărul unu a fost Gheorghe Brătianu. Vă daţi seama, să spui în ’80 că a murit nejudecat şi necondamnat, era ca şi cum ai denunţa un asasinat. Dar asta se întâmplase, în închisoare, şi dădeam şi numele închisorii. Am avut apoi mari probleme la Constantin Ţoiu, cu cartea „Galeria cu viţă sălbatică”. Şi pe urmă i-am mai publicat o carte şi m-a chemat doamna Suzana Gâdea să-mi arate şase pagini care erau din cartea lui Ţoiu.

— Le extrăsese cineva.

— Da. Şi i-am spus: „Doamnă, ce vedeţi dumneavoastră aici sunt citate din romanul lui Ţoiu, dar trebuie avut în vedere întreg romanul. Trebuie să fie judecat romanul lui Ţoiu, nu extrase. Citiţi romanul, tovarăşul care a făcut asta să citească romanul lui Ţoiu şi pe urmă vedem. Până una alta, acestea sunt nişte lucruri scoase din context la care eu nu pot răspunde la aşa ceva. Să vină cu o cronică la romanul lui Ţoiu. Şi atunci discutăm”.