Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poezie

        de Varujan Vosganian

Dis-de-dimineaţă

Stăm, fiecare, pe marginea altei gropi. Ea ne strânge

ca o cătuşă de glezne. Nu ne putem simţi mai aproape.

Ne deosebim prin morţii pe care fiecare îi plânge.

Dis-de-dimineaţă, soarele a răsărit la o răscruce de drumuri.

Merg către el, vin dinspre el, întretăiat,

ca o viaţă trăită la lumina fulgerelor.

Când vorbesc despre bine şi rău, sunt ca Dumnezeu de singur.

Dis de dimineaţă, caisul a înflorit dintr-o dată, sălbatic.

Ce fel de primăvară e asta, care strigă la mine,

Iosife si Nicodime?

Aş vrea să mă pot izbăvi, aş vrea să pot învăţa

să iubesc fără cruzime.

Psalm pentru mama

Dacă nu mi-ar fi frică, nu te-aş iubi atât.

Tu strânge-mă tare în braţe şi ascunde-mă de naşterea mea,

de pozele mele risipite prin aeroporturi şi gări de apele

ce netezesc pietrele până când nici cine sunt nu mai ştiu.

Ce anume am luat de la viaţă şi n-o să mai dau înapoi?

Chipul îţi străluceşte. Pe umerii tăi umbră nu se va face.

Mai fă, te rog, o minune:

spune-le magilor mei că nu sunt acasă

că nu m-am născut sau, mai degrabă,

că încă nu m-am întors.

Bunicul meu, grădinarul

Of, Doamne! deşi dintre noi doi

nu ştiu cine oftează mai tare...

estimp, brazdele de usturoi ale bunicului meu

repetă în mic războaiele marii istorii

taluzuri, tranşee şi gropi răscolind

măruntaiele pământului nostru

morţii de anul trecut se întâlnesc cu viii

de anul acesta

bunicul meu sapă bulgării colţuroşi

smulge dintre răsaduri troscotul

gesturile au şi ele anotimpurile lor

ale bunicului meu sunt aceleaşi

se repetă maşinal şi fără cusur

ca ale tuturor celor care nu au amintiri

trăiesc împreună cu morţii lor

aşa cum noi trăim cu zilnicele griji

fiecare zi e o nouă pedeapsă

pentru păcatul de a fi supravieţuit

zice bunicul meu, Setrak Melichian

la căderea serii stă pe verandă

sub arborele vieţii bolta de viţă

şi se tânguie mai mult decât pentru sine

apoi se aşază cu morţii la masă

e bine că moartea miroase a usturoi o simţi

venind de departe

 

moartea naşte pui vii suntem copiii ei

dar nu suntem cu toţii născuţi

pe de-a-ntregul

Călăii uită uşor nu-i aşa călăii

nu au amintiri primăvara

bunicul meu sapă brazdele noi

ele seamănă mereu cu mormintele vechi

şi dacă mă iubiţi

ne spune el din priviri

pentru păcatul de a fi supravieţuit

şi pentru că de atâta vreme

n-am fost în stare s-o fac singur

omorâţi-mă voi...

Lupta cu îngerul

În urma mea e mereu înapoi şi

în urma mea e mereu înainte.

Nu vreau să fiu centrul lumii nu vreau

ca lucrurile să-mi fie egal depărtate.

În unghiul meu pătimesc aici nu e loc

pentru nicio concluzie şi de-altfel

la ce bun.

Creierul meu nu poate să plângă.

Scriu un poem pentru emisfera lui dreaptă.

Scriu un poem pentru emisfera lui stângă.

Ca şi cum aş vrea să-l strâng cu putere în braţe.

Ca şi cum ne-am lupta spaimele mele

sunt mai bătrâne ca mine

iar zeii mei sunt mai tineri.

Rămâne ca o rupere de trecut rana din coapsă.

Rămâne ca o rupere de viitor rana din coapsă.

În apele râului sângele se prefiră între maluri

rana nu se închide

nu rămâne loc pentru nicio concluzie.

Scara lui Iacob

O bună recompensă va fi să primească

Cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.

Nu mai ajung cu degetele până la marginea trupului meu.

Spuneţi voi restul: despre bietul meu trup

închis în alt trup, ghemuit şi el într-un trup mult mai mare

şi iarăşi, de şapte ori, precum mormintele scufundate ale Troiei.

De şapte ori şapte, precum tălmăcirile Septuagintei.

Nu trebuie să am faţă ca să mă pot întoarce cu faţa la Dumnezeu.

De-aceea bună recompensă va fi să primească

cel care va găsi pielea feţei mele, luată de vânt.

Neînduplecat este numai sângele

care curge mai mult decât pot să-l trăiesc.

Cântec ruginiu de dragoste

Sunt cu un pas în urma ta. Deci de neocolit.

Vin din partea vinovată a existenţei tale.

Iată fotografiile vechi din care zâmbim oricui ne priveşte;

chivotul cuvintelor de care ne pare rău că le-am spus;

cuţitul care s-a născut înaintea oţelului şi cărţile albe

care s-au născut înaintea frunzei.

Aici vietăţile toate atârnă de tavan ca liliecii.

Bolţile au uitat să se-nchidă şi numărul doi

e mai încăpător decât infinitul.

Vin tocmai din partea vinovată a existenţei tale.

Dintr-o melancolie a sângelui care nu se mai satură

un sărut rămâne ca rugina pe buzele noastre.

© 2007 Revista Ramuri