Of, Doamne! deşi dintre noi doi
nu ştiu cine oftează mai tare...
estimp, brazdele de usturoi ale bunicului meu
repetă în mic războaiele marii istorii
taluzuri, tranşee şi gropi răscolind
măruntaiele pământului nostru
morţii de anul trecut se întâlnesc cu viii
de anul acesta
bunicul meu sapă bulgării colţuroşi
smulge dintre răsaduri troscotul
gesturile au şi ele anotimpurile lor
ale bunicului meu sunt aceleaşi
se repetă maşinal şi fără cusur
ca ale tuturor celor care nu au amintiri
trăiesc împreună cu morţii lor
aşa cum noi trăim cu zilnicele griji
fiecare zi e o nouă pedeapsă
pentru păcatul de a fi supravieţuit
zice bunicul meu, Setrak Melichian
la căderea serii stă pe verandă
sub arborele vieţii bolta de viţă
şi se tânguie mai mult decât pentru sine
apoi se aşază cu morţii la masă
e bine că moartea miroase a usturoi o simţi
venind de departe
moartea naşte pui vii suntem copiii ei
dar nu suntem cu toţii născuţi
pe de-a-ntregul
Călăii uită uşor nu-i aşa călăii
nu au amintiri primăvara
bunicul meu sapă brazdele noi
ele seamănă mereu cu mormintele vechi
şi dacă mă iubiţi
ne spune el din priviri
pentru păcatul de a fi supravieţuit
şi pentru că de atâta vreme
n-am fost în stare s-o fac singur
omorâţi-mă voi...