Teodosia se pomenise vineri seara, în ziua Sf. Apostoli Petru şi Pavel, cu o propunere incitantă din partea nurorii sale mai mici şi mai iubitoare, Irina: „Mamă, nu vreţi să mergeţi săptămâna viitoare cu noi la munte?” Rămăsese o clipă visătoare ea. Asta, da, invitaţie! „Unde?” „La Buşteni. Cu maşina noastră.” „Să vorbesc cu tata.”

Au ajuns în Buşteni până în prânz. Ce e prioritar şi obligatoriu pentru oricine vine aici într-un scurt sejur? Să urce cu telecabina la Babele. Hai în recunoaştere. Au suit strada spre staţia telecabinei să prospecteze locul şi au aflat de la oameni că dimineaţa aştepţi la coadă două-trei ceasuri. Asta reprezenta o problemă care trebuia surmontată. Au ocolit staţia să ajungă şi în spate, să contemple telecabinele urcând şi coborând. Se întâmpla că tocmai cobora una. Dar văzând-o Leontin apropiindu-se, atârnând atât de sus şi bălăngănindu-se în stânga şi-n dreapta pentru a nimeri în lăcaş, se înfricoşă mititelul.

- Eu nu merg cu voi! o tuli el de acolo.

Se lămuriră cu toţii că nu-l puteau urca pe copil în bâzdâgania aia, să-i stea inima în loc. Pe de altă parte, venind până aici şi ratând ascensiunea la Babele era ca şi cum ai fi străbătut calea degeaba. Până la urmă, pentru a salva situaţia, se sacrifică Teodosia, acceptând să rămână ea a doua zi cu băiatul în staţiune şi să urce numai ei, Cazimir, Costea şi Irina, cu condiţia ca tinerii să aibă grijă de ăl bătrân. „Vezi să
nu-mi poarte ei mie de grijă!...” Dimineaţa, Cazimir se sculă în zori, să se îmbrace şi s-o ia din loc, să fie printre primii la rând.

- Eu am plecat! o anunţă pe Teodosia. Trezeşte copiii şi spune-le că îi aştept.

Într-adevăr, nu sosi el printre primii, dar într-al treilea sau al patrulea grup se va număra, măcar că şi alţii mai ţineau loc pentru unul sau doi inşi.

Ai lui apărură după o jumătate de oră. Ajungând pe platou, lumea se grăbi să vadă şi să se fotografieze cu Babele, apoi cu Sfinxul. Se fotografiară şi ei până se săturară: şi pe stânci, şi sub stânci, şi câte unul, şi câte doi, iar când apelau la amabilitatea cuiva, şi tustrei... După care porniră să se plimbe în jur. Toţi mai călcaseă cândva pe aici, nu-i frapau privelişti necunoscute şi nu încercau o bucurie nouă, adumbrită în plus şi de absenţa lui Leontin şi a Teodosiei, pe care îi abandonaseră în vale. Dar tatonând terenul, Costea se opri deodată şocat. O plăcuţă-săgeată le indica direcţia spre Crucea Caraimanului, o oră şi jumătate de mers. Avid nesăţios să exploreze locuri neumblate, şi ce mai loc era acesta!, Costea o apucă într-acolo fără să-i mai consulte. Irina, docilă, după el. Când se dumiri şi Cazimir despre ce e vorba, exultă ca un copil. Crucea Caraimanului! Să mai atingă o dată Crucea Caraimanului? Nu se poate! De câte ori trecea cu maşina ori cu trenul pe Valea Prahovei şi o zărea strălucind pe culmea cea mai semeaţă, jubila ştiind că într-o vară îndepărtată pusese şi el piciorul pe acel pisc, şi cât jinduia să-l mai pună din nou, dar cum?, cu anii tăbărând neînfrânaţi în cârca lui. Şi iată...

Câţi ani au trecut, Doamne, de atunci? Dacă terminase anul doi de facultate şi se afla în vacanţa dinaintea celui de-al treilea, înseamnă că împlinise douăzeci. Ca atare, acum cincizeci de ani. Ohoho!... În vara aceea s-a dus cu alţi colegi de grupă într-o tabără studenţească la Pârâul Rece. Iar într-o seară, după cină, un ghid montan le propune să pornească două zile în traversarea Bucegilor. O încercare dificilă, să ia seama, le atrăsese atenţia ghidul. Numai cei care se bizuie că îi ţin curelele să se înhame. La douăzeci de ani să nu te ţină curelele?... Dar astăzi, la şaptezeci, mai era în stare să repete bravura? Nicidecum. Însă nici nu o repeta, decât pe un segment mult mai scurt şi în sens invers. La vârsta lui, era o temeritate chiar şi acest parcurs.

- Irina, Costea, nu alergaţi aşa!

Îi strigă nu pentru că ar fi rămas el în urmă şi nu s-ar fi ţinut de ei, poate deocamdată, ci pentru că, neexperimentaţi, nu ştiau că pe munte nu se aleargă, ci se merge domol, cu cât mai domol, cu atât ajungând mai departe... Se aflau încă pe platou şi, respectând drumul marcat, treceau printr-o zonă de stâncării, pe care fie că le ocoleau, dacă li se puneau în cale, fie le săreau. Poteca şerpuia prin viroagele ce formau obârşiile Văii Jepilor şi perspectiva era largă, de aceea, ca s-o răzbaţi, te îndemna la mers întins. Cazimir nu se temea de asta, fiindcă mersese vârtos la viaţa lui. Vru să strige iar la copii, să-i avertizeze, însă îi văzu că încetinesc singuri şi îl aşteaptă.

- Mai repede, tată, mai repede! îl mustră Costea.

- Ba, dimpotrivă. Pe munte cu cât te grăbeşti, cu atât întârzii. Vrei să comprimi o oră şi jumătate într-o oră, dar faci două. Hai să mai răsuflăm pe bolovanii ăştia.

Îl ascultară şi se aşezară câteşitrei pe pietre. Irina deja gâfâia.

- Vezi? E ce îţi spun eu.

- Costea e de vină, că nu mai are răbdare.

- Greşit. Cu răbdarea treci marea. Ca şi muntele...

În jur se întindea o pajişte înverzită, la capătul căreia te aştepta un urcuş blând. Adevărat e că şi el fremăta de ardoare să ajungă la Monument. Se ridicară şi plecară. Între el şi copii se creă repede distanţă, apoi şi între Irina şi Costea, care luă un avans consistent. Când începu urcuşul, el îşi rări şi mai îndărătnic paşii, nu era o coastă uşoară pe cât părea. Copiii dispărură unul după altul dincolo de culme. Cu destulă întârziere, ajunse şi el sus. Îi zări pe cei doi în vale, într-o căldare înconjurată de stânci. Irina se odihnea pe o lespede. Sosi şi el.

- Eu nu mai pot. Mă întorc, zise Irina.

Arăta convinsă de ce spune.

- Chiar aşa?

- Chiar.

Aveau trei sferturi de oră de mers. Se aflau în mijlocul şeii din Valea Albă. Cam la jumătatea călătoriei. Jumătatea a ceva e un punct de cumpănă: dacă te năpădeşte deznădejdea, renunţi la planul tău, dacă te încurajează încrederea, îl duci până la capăt. Decisivă e starea sufletească.

- Ridică-te, Irina! Costea, ajut-o!... Eu o iau înainte.

Lăsându-i acolo să se sfătuiască şi să ia o hotărâre, Cazimir se aburcă pe treptele săpate în stânca din faţă şi apucă agale în sus pe cărarea tăiată de-a curmezişul Spinării Caraimanului. „Se omorau toţi de grija mea, că sunt bătrân... Dacă sunt bătrân, am mai multă chibzuinţă şi uite-mă cum am trecut înainte.” Era un timp superb, cu un soare generos. Îşi dezbrăcă geaca de blugi şi rămase numai în bluză şi în vestuţă. Urcând de-a coasta nu dădea zor, ci pâş-pâş câştiga fiecare metru de potecă. Dar şi aşa, după o serie mai lungă de paşi se oprea, îşi trăgea răsuflarea, întorcea capul spre copii, hai-hai!, îi îndemna fluturându-le cu mâna. O porniseră şi ei pe urmele lui. Te sleia anevoinţa ascensiunii. Apărură semne îngrijorătoare de oboseală: inima îi zvâcnea să-i sară din piept şi nu mai avea aer să respire. Era imperios să înainteze cu intermitenţe: o postaţă şi o pauză, o postaţă şi o pauză. Îi luară exemplul şi Costea cu Irina, lămurindu-se în sfârşit ce înseamnă muntele şi dând crezare vorbelor lui. Aşa învaţă tinerii de la bătrâni... Se lăsă ajuns de ai lui, după care merseră în şir indian, cătinel-cătinel, el ţinând totuşi fruntea. Era un urcuş amarnic de greu, le scotea sufletul spinarea asta, dar el se simţea împlinit că se află aici împreună cu fiul şi cu nora. Şi atât de bucuros că mergea acolo. Nu crezuse să mai trăiască vreodată clipa mirabilă să revadă un loc atât de scump.

- Mai e mult, tată? întrebă Irina excedată.

Nici el nu ştia. Se uită la ceas. De când descoperiseră indicatorul pe platou şi o porniseră încoace, trudiseră o oră şi un sfert.

- Un sfert de oră, răspunse el, la încurajare.

Scăzuse pur şi simplu din ora şi jumătate înscrisă pe plăcuţa-săgeată cât munciseră ei; minţea plăcuţa, minţea şi el. Din cauza crestei Caraimanului, nu străpungea mai departe cu privirea ca să capete o justă perspectivă. Dar creasta era acolea. O cuceri, ajungând primul sus şi rămase cu ochii pironiţi în vale. La trei sute de metri – Crucea. Nu-i venea a crede. Însă era ea. O vedea aievea. Se lăsă pe dâmbul din marginea potecii, eliberat de toată presiunea
ce-l istovise. Nu-şi mai putea desprinde ochii de la minunea sclipitoare. Sosind şi Costea cu Irina, trăiră şi ei aceeaşi stare de beatitudine şi se aşezară pe dâmbul de vizavi. Adăstară aşa o zăbavă mai lungă. Când se ridicară, parcă prinseseră aripi. Coborâră pe o brână scurtă, apoi pe o pantă lină în Şaua Mare. Erau faţă în faţă cu ea.

- Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai adus din nou aici.

Fascinat, Cazimir stătea ţintuit locului. Copiii îl părăsiră şi urcară pe terasa de beton. El îi fotografie ţinându-se de lanţul dintre doi stâlpi ai acesteia, apoi se lăsă însuşi fotografiat, şi din preajmă şi de la distanţă, să fie încadrată în poză şi Crucea. Se apropiară câteşitrei de buza prăpastiei, a cărei genune te ameţea şi îţi da fiori. De-a lungul depresiunii, în amonte şi în aval de Prahova, se înlănţuiau staţiunile ca un şirag: Azuga, Buşteni, Poiana Ţapului, Sinaia, cu vilele lor miniaturale ca nişte cutiuţe colorate. Iar de-o parte şi de alta, obcinele acoperite cu păduri de brad şi munţii Baiului, Ciucaş, Postăvarul, Piatra Mare... Priveliştea era copleşitoare.

- Îţi mulţumesc, Doamne, îţi mulţumesc tare! îngâna Cazimir întruna.

Zâmbeau Irina şi Costea de extazul lui.

- Eşti fericit, tată?

- Sunt. Vă mulţumesc şi vouă că m-aţi întovărăşit.

Admirară panorama vastă până le obosiră ochii şi o fotografiară din toate unghiurile. Plecară de lângă hăul ce li se căsca sub picioare şi se opriră pe tăpşanul ierbos, unde îşi aşternură gecile să se aşeze, bărbaţii încadrând-o pe Irina la mijloc. Soarele încălzea dulce şi blând, invitându-i parcă să facă plajă, cum şi făceau unii, alături.

- Povesteşte-ne despre Monument, tată.

Se întoarseră spre dreapta, să-l privească.

- A fost ridicat din îndemnul Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, în memoria eroilor neamului căzuţi în Primul Război Mondial în luptele de întregire a ţării, care s-au dat pe Valea Prahovei. I s-a ales acest loc, pe vârful secundar al Caraimanului, exact pe steiul abrupt către Valea Seacă, pentru că de pe vârful principal nu ar fi fost vizibil decât de aproape, nu de pretutindeni.

- Ce înălţime are?

- Treizeci şi trei de metri, cu anvergura braţelor de paisprezece. E construit din profile de oţel, iar soclul din beton armat placat cu piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită. S-a sfinţit pe 14 Septembrie 1928, de Ziua Sfintei Cruci. Iarna, când îi îngheaţă ochii de zăbrele, devine monolitic, iar noaptea, când i se aprind luminile, străluceşte în toată splendoarea... Totul în tot e o minunăţie.

- Ai ajuns de multe ori aici?

- O singură dată, acum cincizeci de ani.

- Cincizeci!?...

- Bătuţi pe muchie... Înţelegeţi dar de ce
m-am entuziasmat într-atât. Vouă vă urez să reveniţi însă mult mai curând şi ori de câte ori. Şi să-l aduceţi şi pe Leontin.

Fapta de astăzi, temerară pentru oricine, deci cu atât mai eroică pentru el, îi da dreptul să trăiască pe deplin victoria. Fusese răsplătit cu prisos. Se simţea înduhovnicit de sacralitatea locului. Cum să nu-i fie recunoscător lui Dumnezeu?...

- Mergem? întrebă Costea.

Repede se satură tinerii de ce e frumos! Dacă ar fi fost după el, nu ar fi mai părăsit plaiul. Se ridicară şi îşi adunară hainele, mai traseră nişte poze şi o luară pe calea întoarsă. Pe creastă, unde zăboviseră la venire, se opriră din nou. Costea şi Irina, dedaţi jocului, executară fotografii trucând perspectivele: ei, de aproape, în postură de uriaşi, iar Monumentul, aflat la distanţă, în miniatură. Costea îi ceru Irinei să-l fotografieze ţinând Crucea în palmă. Irina, la rându-i, cu Crucea agăţată de lănţişorul de la gât, pe care şi-l întindea în faţă.

- Puteţi să mă pozaţi şi pe mine sărutând-o?

- Cum să nu, tată. Apleacă-te puţin şi sărut-o... Perfect.

Irina îi arătă poza, iar el se minună de reuşită. Iată cum învaţă şi bătrânii de la tineri lucruri. O să poarte poza asta mereu în buzunar, s-o scoată când îl pălea dorul de o clipă măreaţă.

Drumul înapoi nu li se mai păru defel greu. Se petreceau pe cărare cu oameni gâfâind de oboseală, iar ei arătau proaspeţi, deşi se duseseră şi se întorceau. Când ajunseră la Babe, Irina sună în staţiune.

- Mamă, noi coborâm cu telecabina de unu şi jumătate. Sunteţi prin preajmă, să ne aşteptaţi?... Atunci ne vedem în douăzeci de minute.

Se întâlniră dinaintea staţiei.

- Dacă ai şti, mamă, unde am fost...

- Unde?

- La Cruce!

- Nu vă cred. Şi cu ăl bătrân ce-aţi făcut?

- L-am luat cu noi.

- De ce, măi copii, nu v-am rugat să aveţi grijă de el?... A păţit ceva?

- Nimic... S-a ţinut târâş-grăpiş de noi şi atât. Ţi l-am adus teafăr.

Lasă-i, lasă-i să se perpelească de grija lui. He-hei!... Teodosia n-o să vadă niciodată frumuseţile acelea înalte, dar el o să-i povestească despre toate când le va fi vremea, pe îndelete şi cu dragoste.